Festivalul "George Enescu" a ajuns la a 18-a edi­tie. Poate cea mai buna. O mare sansa pentru cei iubitori de muzica. Si cum Sala Pala­tului, care are 5.000 de locuri, a fost adesea arhiplina, in sala Ateneului cu 800 de locuri la fel, ce mare sarbatoare! Mi-a placut concertul de des­chidere prezentat cu umor si firesc de catre directorul artistic al Festivalului, Ioan Hollender, care a fost "altfel" incercand a face cunoscute vocile romanesti celebre in afara tarii, necunoscute in tara. Mi-au placut trei cantareti cu voci de exceptie: Carmen Oprisan, Elena Moscu si Nicoleta Ardelean. Mi-a placut a doua zi Steven Iserlis (cu violoncelul semnat Stradivarius), care a cantat dumnezeieste Enescu - simfonia concertanta. Se simtea pasiu­nea violoncelistului pentru compozitorul roman. Poate ca mai roman l-am gasit pe Enescu compozitorul pentru ca e al nostru si e atat de greu de cantat. E vorba de performanta si de pasiune, de credinta. Si in prima si in a doua seara, scena a fost ocupata de Orchestra din Paris si de dirijorul Christoph Eschenbach.   PRESTANTA. A doua seara, un violonist de exceptie, Pinchas Zukerman, a cantat fantastic un concert interpretat foarte rar, cel al lui Max Bruch. Vioara lui "Stradivarius" scotea sunete miraculoase. Ce pacat ca e atat de cabotin, ce pacat ca-i lipseste o anumita eleganta. Desi Festivalul "Enescu" are o prestanta deosebita, desi isi permite luxul de a fi pentru trei sapta­mani varful ardent al vietii muzicale europene, desi publicul roma­nesc este subtil, delicat, doct si in­dragostit de muzica, ceva ii opres­te pe oaspeti sa se comporte ca niste regi ai muzicii ce sunt. Sa fie de vina faima noastra? Sa fie de vina Sala Palatului, care are o infatisare "nu stiu cum sa-i spun"? Iti vine sa strigi vorbele lui Yehudi Menuhin: "Pentru mine Enescu va ramane una dintre veritabilele minuni ale lumii. Caracterul sau si fi­gu­ra sa sunt gravate in sufletul meu ca un arbore sau un munte din Sinaia. Radacinile puternice si nobletea sufletului sau sunt pro­venite din propria lui tara, o tara de o inegalabila frumusete". Asta spune Menuhin. Hollender, care-mi place mult, un artist ex­trem de tenace, dur si sever, spu­nea inaintea acestei zile "ca viata muzicala din Romania s-a deteriorat. Acest festival, din punct de vedere al calitatii, este mult deasupra altora din recunoasterea lui in presa straina nu este prea sustinut". Mi-a placut mult si nu mi-a placut Boris Berezovski, pe care l-am asteptat atat de mult. A cantat la sfarsitul primei sapta­mani cu orchetra din Oslo si sub bagheta lui Jukka-Pekka Saraste. Berezovski a cantat celebrul concert pentru pian de Grieg. Cel mai romantic concert. Pianistul rus l-a cantat perfect, uluitor, dar intr-o distan­tare brechtiana, intr-o raceala de gheata. A mai venit imbracat si intr-un costumas botit, care parea si mai botit printre fracurile impe­cabile ale norvegienilor. Sa nu fiu inteleasa gresit, Berezovski e un mare pianist - de mare performan­ta. Pe "Mezzo" l-am vazut cantand cu violonistul Vladimir Repin. Dar pe noi ne-a iubit mai putin, nu stiu de ce. Poate ca nu-i place Estul. In ace­easi seara am auzit pentru prima data in viata mea o lucrare ce mi-a placut mult, "Act" de Rolf Wallin. Pe 11 septembrie a fost In Memoriam. Un moment moderat tot de Ioan Hollender - poate a vrut sa fie "ceva", nu stiu daca-si avea sensul, nu a fost foarte reusit, dar H.R. Patapie­vici a vorbit in incheiere si spusele lui ma obse­deaza inca. A fost seara Filarmo­nicii care poarta numele lui Arturo Toscanini. E o orchestra foarte tanara, si n-am mai vazut niciodata atatea fete fru­moase la un loc. Au cantat Enes­cu, Brahms, Rimsky Korsakov si Simfonia a III-a de Enescu. Mi-a placut si stiu ca rar poate avea loc asemenea numar intr-un concert "Simfonia 8" de Mahler. S-au unit Filarmonica din Dresda, Corul national al Spaniei, Corul de copii al Filarmonicii din Dresda, trei soprane, doua altiste, un tenor, un bariton si un bas - opt cantareti si un dirijor pasionat, Raphael Frumbesck de Burgos. Ce seara, Dumnezeule, ce seara!   BUCURIA. Dar ziua de vineri - 14 septembrie? La Ateneu au cantat doua legende: Marta Argerich, din Argentina si Nelson Freire, din Brazilia - la doua piane. Celebrei Marta ii place sa mai fie cu cineva pe scena. Se pare ca au cantat mult impreuna, din adolescenta. Se si vedea asta. Se vedea bucuria muzicii, caldura si iubirea pe care o aduc pamantului acesti compozitori care au fost odata Mozart, Rahmaninov, Sostakovici, Schubert, Maurice Ravel. Mi-a placut cel mai mult Sostakovici, un concertino scris de compozitor si cantat de el si fiul sau in 1953. Argerich a cantat si a doua zi cu marea orchestra rusa condusa de francezul Charles Dutoit - unul dintre cei trei barbati ai celebrei pianiste! Peste 5.000 de oameni au fost in delir. Se statea in pi­cioare. Am avut aceeasi senzatie de castig si proprietate pe care o ai ca atunci cand depui la banca banii de pe o mostenire venita de la sora bunicii. Iar orchestrei de la Moscova i-am dat premiul I, locul I intre orchestrele festivalului. De altfel, in 2004 au castigat premiul Grammy. E independenta de guvern. E o mare putere. Oricum, in cele doua seri in care a cantat a castigat razboiul. Iar Marta? Atat de fascinanta, atat de vulcanica, atat de atipica, atat de stranie... Are un repertoriu atat de vast incat ar avea alta piesa de concert in fiecare dintre cele 365 de zile ale anului. Inainte de concert am aflat si o poveste ca familia ei facea politica anti Peron. Dar presedintele Peron a fost atat de impresionat de cum canta pianista adolescenta, incat a trecut peste politic si a intrebat-o ce si-ar dori. Si ea a spus: "Sa merg sa studiez la Viena"a€¦ (va urma)     "Muncesc cu truda si bucurie. Nu sunt multu­mit niciodata . Daca s-ar intampla ca intr-o zi sa fiu total multumit, as inceta pe data sa mai compun. Pentru a eterniza aceasta clipa minunata." George Enescu ,compositor     "In lumea muzicii eu sunt cinci intr-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist si profesor. Cel mai mult pretuiesc darul de a compune si nici un muritor nu poate poseda o fericire mai mare." George Enescu,compozitor