PREMIERA ROMANEASCA
... "Dupa EA" - primul film romanesc din toamna asta - nu e chiar atat de rau cum am citit prin cateva ziare... Stiam ca toamna se numara bobocii; vad ca, mai nou, e la moda sa le tai gatul bobocilor, inainte sa apuce sa zica "piu"! Cu atat mai mult cu cat e vorba de un film de debut (al unei tinere regizoare, Cristina Ionescu), nu mi se pare corecta, moral vorbind, politica unor ziare de a se repezi sa-l faca praf INAINTE de data premierei. Nu sunt catusi de putin adepta unui tratament preferential aplicat filmului romanesc; totusi, a te grabi sa anunti ca peste cateva zile va avea loc premiera unei catastrofe nu ajuta la nimic: e contraproductiv din toate punctele de vedere. Avem rusinos de putine sali de cinema in toata tara, avem un numar de spectatori - in context european - ridicol de mic, avem o productie nationala inca fragila, cu premiere din an in Pasti - , in schimb avem tehnica de a demola un film inainte de lansare!

Ma intreb ce trebuie sa inteleaga un debutant din toata aceasta "primire"!? Si, de fapt, ce ar trebui sa afle - de la ceilalti - un om aflat la primul lui film, fie el si un film ratat? "Dupa mine", Cristina Ionescu ar avea de primit (ca intr-un celebru banc, pe care l-am uitat) doua vesti. O veste buna si una proasta. Cu care sa incep?

Vestea proasta e aceea ca a facut un film care incape perfect in formula "un debut neconcludent". Un film prin care nu se poate intrezari despre ce talent e vorba, daca e vorba... Filmul unei regizoare careia, se pare, i-a fost frica sa fie ea insasi.


Vestea buna e aceea ca, prin acest debut lucrat cu o prudenta maxima si cu o evidenta frica de necunoscut sau de ridicol (de care tot nu scapa!), descifrezi personalitatea unui regizor-meserias de certa acuratete, fara derapaje de gust si fara emanatii nocive (prezente, de pilda, in cazul cinema-ului de tip "Garcea", campion al box-office-ului autohton: un monstru de prost gust, tratat, in presa, cu mult mai multa ingaduinta decat acest timid si inofensiv film de debut!). Pregatita, asadar, de ziare ca urmeaza sa vad "o cadere" fara drept de apel, am descoperit, cu surprindere, altceva. In primul rand am descoperit un scenariu extrem de interesant si de generos in sensuri, scris de Lia Bugnar. Nu trebuie sa fii psihanalist ca sa deduci ca intre regie si scenariu e o profunda nepotrivire structurala. Din aventura unui om care deraiaza de pe sine, victima unor lucruri pe care nu le poate controla, un om care "fetisizeaza" imaginea unei femei necunoscute (iar in clipa in care o identifica, obsesia se pulverizeaza), calea de acces aleasa de regizoare e undeva la nivelul replicii: "Nea Petrica, eu trebuie s-o gasesc pe femeia aia!". Iar un actor, altfel de o autenticitate impecabila, ca Dragos Bucur, e distribuit gresit, pentru ca nu corespunde "chimic" nebuniei si misterului cerute de partitura. Nu intamplator cea mai proasta scena din film e cea a "dialogului" la frontiera dementei dintre barbat si un panou publicitar cu imaginea femeii obsedante! Si tot nu intamplator, cele mai bune scene din film sunt dialogurile  "casnice" (in care exceleaza o actrita de o frumusete foarte cinematografica, Anca Florea, si fetita Andra Isabela Guti, ca un mic boloboc intelept, care rastoarna carul mare al nevrozei paterne!).


Am aflat, tot din ziare, ca intregul film a fost "tras" in 35 de zile (un argument in plus al profesionalismului regizoarei), dar ca a durat vreo doi ani compunerea unei muzici originale, adecvate unui "film de stare" (cum il numeste autoarea)! Trecand peste faptul ca nu exista filme "de stare" si filme "de actiune", ci numai filme plictisitoare si filme neplictisitoare, mi se pare o mare eroare aceasta temporizare. Intr-o arta atat de grabita si atat de supusa timpului, cum e filmul, nu ai voie, in conditii normale, sa "clocesti" 2-3 ani si sa amani lansarea produsului! Asta nu inseamna ca filmul in sine ar fi fost mai bun acum doi ani decat acum, dar "receptia", cu siguranta, ar fi fost mai buna.


Desi sfaturile sunt inutile in general (iar in arta, in special), ii fac, totusi, trei propuneri regizoarei. Ca un semn de solidaritate cu momentul festiv al oricarei biografii, care e debutul:

1). Sa-si "particularizeze" cumva numele (Cristina Ionescu e si o reputata monteusa, sefa catedrei Multimedia de la UNATC).

2). Sa faca fie numai scenarii in care crede total, visceral, pana la capat, cu orice risc, fie scenarii in care nu crede, dar pe care le rezolva corect, pe calea consumismului televizistic. Cale de mijloc nu exista. (Exista doar debuturi care cred in calea de mijloc).

3). Dupa ce si-a lucrat filmul de debut obsedata de ideea ca e "primul" (cu consecintele estetice de rigoare), sa lucreze, pe viitor, cu sentimentul (v. cu disperarea) ca orice film pe care il face e, cu adevarat, ULTIMUL.

PS. Poate un titlu mai exact pentru articolul de mai sus ar fi fost "Nimic despre Pelinel"...