M-am gandit pentru prima oara la Univers pe linia lui 19, cu foarte multi ani in urma, pe vremea cand tramvaiul pleca din rondul de la Sfanta Vineri si o lua oblu spre Balta Alba si spre dracu-n praznic.

N-am mers cu 19 pana la capat niciodata, iar motivul merita sa fie spus cu barbatie: Mi-a fost frica de infinitul pe care am inceput sa-l simt dupa primele opt sau zece statii. Pana la acea data, universul drumurilor mele prin Bucuresti nu fusese mai mare de cinci, sase statii. Nici nu concepeam unul de douazeci de statii.


Mi se pare corect sa masori universul cu statiile de tramvai. Statii planetare pe Marte si pe Venus sau statii de tramvai, pentru mine erau si au ramas totuna. Si trenurile au statii, dar trenul nu merge, ca tramvaiul, pana la un capat. Trenul merge intr-o directie.  Capatul liniei de tramvai era locul unde se termina orasul si incepea campul. Pana a ma urca in 19, ca sa ajung la blocul unui ins caruia urma sa-i iau un interviu, nu simteam nevoia sa vorbesc de univers. Un critic scrisese, e drept, despre cartea mea de debut ca universul ei de idei i se subtia de la jumatate incolo, dar ce putea sa insemne asta nu-mi era deloc clar. Dupa ce am mers primele zece statii, socotind ca mersesem destul ca sa fi ajuns unde trebuia, un calator mi-a explicat ca drumul de-abia incepea. Orice drum care abia incepe, cand tu crezi ca ai ajuns la capat, e de natura sa te bage la idei. Intre statii, vedeam palcuri de blocuri si apoi maidane nesfarsite. Din felul in care se urmau blocurile cu maidanele, mi s-a nazarit ca prea multe blocuri n-o sa mai vad, ca in curand orasul, care pana atunci muscase din camp, avea sa fie muscat el de baraganul din jur. De un univers ostil si al nimanui. L-am intrebat din nou pe omul care-mi spusese ca si el tot pana la capat mergea daca mai e mult si el a ras: Ohoho, sa fii matale sanatos cat mai e! Ramasesem singur in tot tramvaiul si m-a luat frica. Universitarul caruia trebuia sa-i iau un interviu imi spusese ca blocul lui era ultimul din cartier si ca de pe o fereastra vedea blocuri, iar de pe alta, lanuri de grau. Iar noaptea, numai cerul si stelele.


M-am infiorat la gandul ca nu exista de fapt nici un capat, ca de aceea coborasera toti calatorii, fiindca stiau asta, stiau ca tramvaiul avea sa-si ia la un moment dat zborul de pe linii ca sa se duca spre nicaieri, in infinit, in adevaratul univers, cel vesnic, care nu putea fi subtiat ori scurtat dupa cum le venea pe chelie criticilor literari. Am coborat ca un raufacator la mijlocul drumului, iar cand m-am gasit pe asfalt am rupt-o la fuga indarat. Si am fugit ca un disperat pana la primul palc de blocuri. Apoi, pana la statia unde te urcai in tramvaiul care revenea din marele neant, ca sa-si duca pasagerii la rondul de la Sfanta Vineri. Acolo unde incepea universul meu stramt, dar sigur, de student: facultate, biblioteca, cinematografe, camin si cantina.