Romania, in top la plangerile adresate CEDOCauza Davidescu impotriva Romaniei

Tinand seama de faptul ca Romania se afla pe locul al doilea din punctul de vedere al numarului de plangeri adresate Curtii Europene a Drepturilor Omului, incercam sa continuam seria de prezentari a unor hotarari emise de acest tribunal international, in speranta ca persoanele interesate vor putea utiliza unele informatii in scopul redactarii unor cereri adresate la CEDO.
Pentru ca multe din plangerile adresate Curtii Europene a Drepturilor Omului privesc cauze din dreptul civil si ca, dupa 1989, multi dintre noi am incercat sa ne obtinem drepturile apeland la prevederile legale din aceasta materie, am ales sa prezentam o cauza din acest domeniu.
In Monitorul Oficial al Romaniei, in numarul 265 din 19 aprilie 2007, a fost publicata Hotararea Curtii Europene a Drepturilor Omului din 16 noiembrie 2006, pronuntata in cauza Davidescu impotriva Romaniei.
La originea cauzei se afla Cererea nr. 2.252/02, indreptata impotriva Romaniei, prin care un cetatean roman, domnul Ioan Ilus Davidescu (reclamantul), a sesizat Curtea, la data de 21 septembrie 2001, in baza articolului 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.
In prezentarea circumstantelor cauzei, Curtea a retinut faptul ca reclamantul este nascut in anul 1943 in Sinaia. In 1950, in virtutea Decretului de nationalizare nr. 92/1950, statul a intrat in posesia unui imobil situat in Bucuresti, strada Popa Savu nr. 26, actualmente situat in sectorul 1, compus dintr-un imobil cu 3 apartamente si terenul aferent, care apartinea matusii reclamantului.
La 15 octombrie, 25 octombrie si 13 decembrie 1996, societatea ce se ocupa de administrarea bunurilor statului, a vandut sotilor C.S., sotilor M. si, respectiv, sotilor C.I. apartamentele nr. 3, 1 si 2, situate in imobilul in chestiune, in care locuiau in calitate de locatari.
La 3 iunie 1997, reclamantul, aratand ca in baza Decretului nr. 92/1950 bunurile ce apartineau anumitor categorii sociale erau exceptate de la nationalizare si ca matusa sa facea parte dintr-una din aceste categorii, a introdus la Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti o actiune in revendicare imobiliara impotriva Primariei Bucuresti si a societatii administrator.

Judecatoria a admis actiunea reclamantului
In prima instanta, judecatoria a admis actiunea reclamantului, pe motiv ca statul intrase in posesia imobilului fara titlu valabil, si a dispus restituirea imobilului de catre partile parate. Acestea, desi au fost citate legal, nu
s-au prezentat si nu au formulat aparari. In apel, printr-o hotarare definitiva din 9 aprilie 1998, Tribunalul Bucuresti a confirmat sentinta pronuntata in prima instanta.
In urma faptului ca reclamantului i-a fost declarata admisa actiunea formulata, printr-un proces-verbal din 9 septembrie 1998, acesta a fost pus in posesia imobilului si a terenului, dar a constatat cu acest prilej ca cele 3 apartamente ale imobilului fusesera vandute anterior celor trei familii de locatari. Printr-o dispozitie din 7 octombrie 1998, primarul municipiului Bucuresti a dispus restituirea imobilului aflat in litigiu reclamantului iar prin Scrisoarea din 29 ianuarie 2001, Primaria l-a informat pe reclamant ca cererea sa de a i se restitui imobilul in cauza in temeiul dispozitiilor Legii nr. 112/1995 fusese respinsa, pe motiv ca imobilul ii fusese deja restituit prin Hotararea definitiva din 19 septembrie 1997.
Reclamantul s-a vazut astfel pus in situatia de a cere instantelor de judecata sa anuleze cele trei contracte de vanzare-cumparare si, in acest sens, acesta introduce trei cereri separate.
In privinta apartamentului numarul 1, la data de 15 februarie 1999, reclamantul a sesizat Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti cu o actiune impotriva Primariei Bucuresti, a societatii H. si a sotilor M. in anularea contractului de vanzare incheiat si, in subsidiar, in revendicarea acestui apartament intemeindu-se pe Sentinta definitiva din 19 septembrie 1997, prin care Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti constatase dreptul sau de proprietate asupra imobilului in litigiu. In plus, reclamantul a cerut constatarea nulitatii contractului de vanzare pentru cauza ilicita, sustinand ca partile au fost de rea-credinta cu ocazia incheierii acestuia, in masura in care stiau la data semnarii contractului ca reclamantul facuse demersuri pentru a i se restitui imobilul. Pe rand, reclamantului i-au fost respinse si actiunea in prima instanta precum si apelul si recursul formulat.
In scopul obtinerii apartamentului cu numarul 2, reclamantul a sesizat Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti cu o actiune pentru cauza ilicita si, in subsidiar, cu o actiune in revendicarea apartamentului.
Si de aceasta data, actiunea reclamantului a fost respinsa, atat in urma judecarii cauzei in prima instanta, cat si la apel si recurs.
Desi Curtea Suprema de Justitie a admis recursul in anulare introdus de procurorul general, la cererea reclamantului si in favoarea acestuia, si a casat cele 3 hotarari pronuntate in timpul primei faze procedurale, trimitand cauza spre rejudecare, au urmat alte hotarari de respingere.
Aceeasi soarta a avut-o si actiunea in anularea contractului de vanzare-cumparare a apartamentului cu numarul 3.

Plangere la CEDO
In fata Curtii Europene, reclamantul s-a plans de o atingere adusa dreptului la respectarea bunurilor sale, prin vanzarea de catre stat a apartamentelor in litigiu, invocand prevederile articolului 1 al Protocolului numarul 1, care prevede ca: "Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international".
Cu privire la admisibilitate, Curtea a constatat ca nu este incident niciun motiv de inadmisibilitate si, in consecinta, o declara admisibila.
Pe fondul cauzei, reprezentantul guvernamental al Romaniei considera ca, la momentul vanzarii, dreptul de proprietate al domnului Davidescu nu fusese recunoscut in mod definitiv. In consecinta, Statul era proprietarul acestor apartamente, avand titlu de proprietate valabil. De asemenea, reprezentantul Guvernului sustine ca, desi Sentinta din 9 aprilie 1998 a admis actiunea in revendicare a reclamantului, acesta din urma nu si-a inscris dreptul de proprietate in cartea funciara si nu a platit impozit pentru imobil.
Analizand elementele dosarului, Curtea a constatat ca, desi Guvernul sustine ca reclamantul avea dreptul de a obtine o reparatie, nicio despagubire nu i-a fost acordata pentru aceasta privare. Astfel, reclamantul a depus, la 19 iulie 2001, o cerere de restituire a bunului in temeiul Legii nr. 10/2001, intre timp completata de Legea nr. 247/2005, dar nu a primit nici pana astazi vreun raspuns, nici asupra restituirii solicitate, nici in privinta despagubirii la care
Guvernul sustine ca ar avea dreptul.
Curtea a observat, de asemenea, ca, desi la 22 iulie 2005 a fost adoptata Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001, operatiunile prealabile acordarii unei despagubiri efective nu au fost finalizate pana in prezent si ca, in conformitate cu calendarul previzional al Fondului Proprietatea, cotarea efectiva la bursa era prevazuta pentru sfarsitul anului 2006.
Presupunand ca cererea de restituire formulata de reclamant in temeiul Legii nr. 10/2001 este admisibila si poate face obiectul unei indemnizatii, Curtea apreciaza ca Proprietatea nu functioneaza in prezent intr-un mod susceptibil de a conduce la acordarea efectiva a unei despagubiri reclamantului si ca cererea sa, intemeiata pe legea mai sus mentionata, nu a facut obiectul niciunei examinari de peste 5 ani. In plus, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005, care o modifica, nu iau in calcul prejudiciul suferit datorita lipsei prelungite a despagubirii de catre persoanele care, la fel ca reclamantul, au fost private de bunurile lor, restituite in temeiul unei hotarari judecatoresti definitive..
In consecinta, Curtea considera ca atingerea adusa dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului in cauza, combinata cu lipsa totala a despagubirii, a determinat suportarea de catre acesta a unei sarcini disproportionate si incompatibile cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Sute de mii de euro, prejudiciu
In privinta prejudiciului invocat, reclamantul a solicitat restituirea imobilului iar daca restituirea nu mai este posibila, el a cerut suma de 345.000 de euro cu titlu de prejudiciu material, reprezentand valoarea imobilului si, cu titlu de prejudiciu moral, suma de 105.525 de euro, reprezentand chiriile neincasate din 30 septembrie 1949 pana la data de 30 noiembrie 2005 pentru apartamentele in cauza.
In analizarea elementelor din dosar, Curtea aminteste ca o hotarare de constatare a unei incalcari implica pentru statul parat obligatia juridica de a pune capat incalcarii si de a-i inlatura consecintele, astfel incat sa se restabileasca pe cat posibil situatia anterioara acesteia.
Fata de circumstantele cauzei, Curtea a considerat ca restituirea apartamentelor nr. 1, 2 si 3, situate in strada Popa Savu nr. 26, Bucuresti, asa cum a fost dispusa prin Hotararea judecatoreasca definitiva pronuntata la 19 iulie 1997 de Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, ar pune reclamantul, pe cat posibil, intr-o situatie echivalenta cu cea in care s-ar fi aflat daca exigentele art. 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost incalcate. In orice caz, daca statul parat nu va proceda la aceasta restituire in termen de 3 luni incepand de la data la care prezenta hotarare va deveni definitiva, Curtea decide ca acesta va trebui sa plateasca reclamantului, cu titlu de prejudiciu material, o suma corespunzatoare valorii actuale a apartamentelor.

CEDO se refera la Legea nr. 247/2005
In acest sens, Curtea constata cu interes ca Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001 califica drept abuzive nationalizarile facute de regimul comunist si prevede obligatia de restituire a unui bun iesit din patrimoniul unei persoane in urma unei asemenea nationalizari. In caz de imposibilitate a restituirii, de exemplu, din cauza vanzarii bunului catre un tert de buna-credinta, legea acorda o despagubire la nivelul valorii de piata a bunului in momentul platii.
In privinta sumelor cerute cu titlu de prejudiciu moral pentru lipsa de folosinta a apartamentelor, calculate in functie de pretul de inchiriere al acestui bun, Curtea a considerat ca nu poate specula asupra posibilitatii si venitului care ar fi putut fi obtinut in urma inchirierii apartamentului respectiv. In plus, Curtea considera ca evenimentele in cauza au implicat atingeri grave aduse dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale, pentru care suma de 6.000 de euro reprezinta o reparatie echitabila a prejudiciului moral suferit.
De asemenea, Curtea acorda reclamantului 2.000 de euro (doua mii euro) pentru cheltuieli de judecata, plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit, care se vor converti in lei la cursul de schimb din ziua efectuarii platii. In plus, incepand de la expirarea termenului de trei luni si pana la data platii, aceste sume vor fi majorate cu o dobanda simpla egala cu rata dobanzii pentru facilitatea de imprumut marginal al Bancii Centrale Europene aplicabila in aceasta perioada, majorata cu 3 puncte procentuale.

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe