Ramane cum am stabilit

Reuniunea anuala a diplomatilor romani a implinit, cred, un cincinal. Sa nu ne miram deci ca tanarul nostru ministru de Externe mizeaza, intr-o fantasmatica strategie de politica externa, pe dublarea lustrului (in limba latina lustrum inseamna cinci ani) unei forme cu o tot mai rasunatoare discretie a fondului. In urma cu cinci ani, echipa Iliescu-Nastase-Geoana ungea intens motorul apropierii de NATO si UE. Liderii politocrati ai postcomunismului si-au insusit perfect limbajul si cadenta rolului de executanti fideli ai dogmei integrarii. A fost forma lor de compensare, in planul bifarii agendei externe, a unor imense, dar bine cumpanite liste de deficiente interne. Diplomatii romani ai reuniunilor de acum cinci ani erau copiile incaruntite ale absolventilor cozilor lungi si cursurilor scurte ale ceausismului. Nu tot ce a facut Ceausescu in politica externa, cel putin pana la inceputul anilor '70, a fost gresit. Corpul sau diplomatic a fost insa rezultatul unei contraselectii sistematice, in care dosarul de cadre sanatos si dubla comanda a Securitatii au devenit criteriile principale de promovare. Paradoxul a facut ca pana si diplomatii sovietici, ieniceri si spahii credinciosi ai flamurii leniniste, sa fie, formal, inclusiv la nivelul taieturii costumului, greutatii in kilograme si cantitatii de caviar si cuvinte englezesti folosite la receptii, mai occidentalizati decat ambasadorii damboviteni. Ai nostri se desprindeau din mia de gulere albe, pe la vreun bairam international, prin aerul determinat patriotic cu care-si bagau picioarele in Dacia Lux si executau genuflexiuni la tedeumuri de ziua marelui fiu al Scornicestiului, in despartamintele Patriarhei de la Bucuresti, unde odajdiile erau facturate de Teoctist si petlitele de Iulian Vlad. Duhul fizionomic si filosofic al acestei specii n-a disparut. Exceptiile conteaza, desigur. In mod interesant, destui dintre tinerii promovati in anii din urma de Adrian Nastase si Mircea Geoana, dupa o reteta miciurinist-cadrista atent dramuita, n-au sarit departe de gardul tatilor si unchilor care le-au recomandat dosarele originii oportune.
Dar, daca corpul are inca problemele lui, ce sa spunem despre spiritul care-l anima? Noul ministru de Externe, Adrian Cioroianu, un om fin si inteligent cand scria in Dilema si vorbea esopic despre Ion Antonescu la televizor, a devenit strident prin "faux pas" repetati si un pitic, dar constant delir al grandorii. O strategie pe zece ani a unei politici externe a carei configuratie este determinata de presedinte si Parlament mai mult decat de titularul Externelor, oricum supus eroziunii accelerate de care sufera Cabinetul Tariceanu 2, este o contradictie in termeni. Cum presedintele nu mai vrea sa deschida punguta, in timp ce Tariceanu, dandu-le peste mana ambasadorilor si consulilor incompetenti, si-a amintit subit de pivotul transatlantic, diplomatii nostri hasaiti la treaba din deceniu in deceniu, ar fi fost mai bine sfatuiti sa-si termine vacantele, platite in lei, pe la casile lor.
O singura motivatie a avut totusi aceasta reuniune fara justa cauza. Traian Basescu i-a obtinut la Bucuresti pe ministrii de Externe ai Angliei, Frantei si Serbiei. Daca leul era la fel de tare ca aurul si starea de spirit mai neutrala (situatie imposibila acum cu un presedinte prezidential intr-o republica social-democrat-liberala cu accent maghiar), mai c-am crede ca suntem in 1914, catre pranz. Subiectul intalnirilor a fost, desigur, Kosovo. In mod clar, Franta si Romania au o pozitie apropiata (dar asumata in grade diferite), prosarba, in spiritul suveranitatilor nationale respectate. Marea Britanie sprijina oricum logica aceasta, ca de altfel orice se opune omogenizarii suprastatale in UE. Sarbii au reusit sa foloseasca la Bucuresti o scena utila pentru consultari cu aliatii lor traditionali, care se feresc insa sa-i mai invite la Paris sau Londra. Pozitia comuna europeana privind Kosovo, pe care au cerut-o dl Basescu si oaspetii, va fi greu de obtinut, intre solutiile maximaliste ale SUA si Rusiei. Dar merita incercat. Pentru ca un Kosovo independent, peste capul sarbilor, poate fi prima piesa rasturnata, intr-un domino vechi-nou, periculos pentru statele nationale de la portile Orientului. Miniantantei de la Bucuresti i-a lipsit partenerul rus. El era insa doar ochi si urechi, la celalalt capat al conductei kazahe pazite de americani.

---

Despre autor: