Ultimele lacrimi"Intrucat s-a zis ca frumosul va salva lumea, frumusetea vocii si inimii Andei Calugareanu a contribuit adesea la ridicarea sufletului omenesc din marasmele si caderile lumii", spunea Parintele Galeriu la slujba de pomenire de la Biserica Amzei. In toata isteria de nedescris de la Cimitirul Bellu de la 15 august 1992 (peste 20.000 de oameni), un detaliu a cutremurat multimea care insotea sicriul. Din ochii Andei curgeau lacrimi. "Plange!", murmura lumea. Si vestea s-a imprastiat ca fulgerul. "Ii pare rau", comentau infiorati oamenii. Evident, un chimist sau un biolog ar gasi o explicatie stiintifico-prozaica, punand lacrimile pe seama cine stie carei reactii chimice provocate de caldura soarelui. Preferam ipoteza plansului pentru a ne putea intreba mereu si mereu de ce plangea Anda pe ultimul drum? Ii parea intr-adevar rau? Avea de ce sa-i para rau? Avea. Cea mai mare incercare pentru aceasta fiinta care a iubit enorm copiii a fost propriul copil, Ioana. Indraznim sa o spunem, desi poate ca nu s-ar cuveni, de vreme ce ea nu a spus-o. Ar fi meritat, zicem noi, care incercam sa patrundem taina durerii, un copil care sa semene cu ea: care sa iubeasca "Micul print". Sau sa vrea sa-l iubeasca. "Stiu sa intreb/ Despre miei, despre flori./ Odata-ntr-o padure/ Am sarutat un izvor.// Stiu ce uimita-i/ Culoarea albastra./ Am o gradina/ Si o fereastra.// Mai am si o carte/ Foarte subtire/ In care nu-ncape/ Decat o iubire.// Pot sa-mi iau locul/ Langa tine, pe stea?/ - Da, spuse printul/ Esti prietena mea." Cititi articolele editiei de colectie