Cand treci mereu pe langa el te obisnuiesti si cu misterul. La fel e si cu anormalul, pare ca e cum trebuie sa fie. Trec saptamanal pe o strada unde se construieste ceva. Spun ceva, deoarece santierul s-a deschis in urma cu vreo cinci ani si, cu toate ca se munceste, blocul sau ce-o fi cladirea careia i s-a turnat fundatia e tot la fundatie. Cand ploua, groapa de beton se umple cu apa, dar si atunci vezi cate un lucrator carand o scandura sau privind meditativ la luciul baltii. Uneori, locul forfoteste de zidari si de fierari, insa treaba, asa cum incepe, la fel de brusc se opreste. E ca in legenda mesterului Manole, numai ca aici ce se inalta intr-un an se naruieste in urmatorul.


Se intampla sa treaca mai multe luni si pe santier sa nu vezi picior de om. Si apoi, fara nici o legatura cu apatia de pana atunci si cu aceea care urmeaza, o echipa de constructori in salopete albastre, de specialisti, inalta in graba o imprejmuire de panouri de tabla noi-noute. Dupa care vine iarasi ploaia, fundatia e inundata, si cativa muncitori adormiti incep sa-si faca de lucru, ba iesind dintre schele, ba tupilandu-se in spatele lor. Prin fantele din imprejmuire statul degeaba pare unul foarte vioi. In campul care se deschide in unghi, apare pentru o clipa un ins cu o sarma, din cand in cand gardul de tabla e dat jos, ca sa poata intra o macara sau un camion, dar dupa ce intra, camionul nu mai iese din groapa un timp indelungat si macaraua dispare intr-o noapte la fel de tainic cum a aparut, fara sa fi fost montata pentru lucru niciodata.


Cand vine iarna, vecinii fura de pe santier tot ce pot baga in soba, iar primavara, schelaria de brad trebuie refacuta. Nu vine politia, pe hoti nu-i deranjeaza nimeni, absurdul are un ciclu al lui, ca si anotimpurile. L-am vazut odata prin gard pe un domn rotofei dand sfaturi unui muncitor care tara dupa el un sac de ciment. Era probabil proprietarul sau antreprenorul. In orice caz, ii vorbea angajatului de parca avea in jur alte cateva zeci de lucratori care luau aminte la stapan. Dupa ce burduhosul a plecat, cel certat ca nu-si dadea silinta a abandonat sacul si s-a pus pe baut bere. De fapt, nici nu sunt sigur ca e un santier deschis in urma cu cinci ani. E posibil sa aiba zece ani de agonie activa. Ori cincisprezece. Strada s-a obisnuit cu situatia, nu se mai opreste nimeni sa priveasca, iar unii locatari ai blocurilor din jur habar n-au ca langa ei e un santier. Nesfarsirea a intrat in normalitatea locului. Tara e plina de nesfarsiri - sosele, certuri politice, promisiuni electorale uitate pe drum - , iar una mai mult sau mai putin nu conteaza. Tine de naturalul romanesc. Voi, romanii, mi-a spus un englez, incepeti bine lucrurile, iar daca ati invata sa le si terminati nu v-ar mai ramane decat sa faceti cum trebuie partea dintre inceput si sfarsit.