Simpatia

Sentimentele nu pot fi masurate. Unii reusesc sa le echivaleze in bani sau in obiecte. Un negustor de haine la mana a doua, care spunea ca ma simpatizeaza, m-a invitat de indata ce si-a deschis magazinul sa-mi aleg cateva geci de piele din stocul pe care-l pusese deoparte pentru prieteni si diferite ocazii. In 1992 se purtau inca hainele de piele, iar ideea de a-mi umple sifonierul cu mai multe la un pret de nimic ma umplea de fericire. Cate pot sa iau?, am intrebat.
Ti-am spus ca am o mare simpatie pentru dumneata. Ia cate poftesti. Am sa cumpar zece, am zis. Negustorul a stat nitel pe ganduri, a zambit cu ingaduinta si a raspuns: Numai opt. Prin urmare, ma simpatiza de opt geci nemtesti din piele veritabila a cate zece dolari bucata. In total, optzeci de dolari. O si mai mare simpatie ar fi fost una de o suta de dolari. Din care, bineinteles, trebuia scazuta investitia, transportul, impozitele etc.


Abia in facultate, la filologie, am devenit constient de motivele pentru care unii colegi isi bateau joc in liceu de vocabularul si de felul in care pronuntam unele cuvinte. Ziceam "mia" si "tia", in loc de "mie" si "tie". Si macar de-as fi zis curat "mia", dar spuneam, ca bunica din partea tatei, un fel de "nghia" armanesc.  De asemena, ziceam "dumada", cu pluralul "dumezi", la tomate. Invitat intr-o familie unde s-au servit somotei prajiti i-am numit "moace", asa cum li se spuneau in cartier puilor de somn. Mai tarziu am insemnat dintr-un "Dictionar de argou al limbii romane" o parte din cuvintele "de acasa" si
m-am oprit, inainte de a fi speriat de ce aflam despre mine, cel de odinioara. M-am simtit un tradator.


Un roman din Canada, cu care am discutat despre cei cinci ani care-i trebuie unui imigrant ca sa se integreze, mi-a spus ca de fapt nu-i vorba de anii de adaptare, ci de anii "in care te faci bine de Romania".


Imi doresc uneori ca niste oameni care-mi sunt dragi sa locuiasca aproape, in acelasi bloc cu mine, sa putem plusa in teritoriul prieteniei fara sa traversam orasul. Viata la bloc da dependenta. In loc sa ma visez vecin de vila, nu indraznesc sa ma visez decat vecin de palier. Asta e memoria saraciei.


Bunicul are 97 de ani, e verde la minte si-si vede singur de ale lui, dar ce folos daca, in loc sa se duca naibii in gradina si sa se uite linistit dupa fluturi si vrabii, scrie la ziare, isi baga nasul in treburile familiei si vrea sa fie ascultat cand vorbeste. Nimeni nu zice sa moara, insa nici asa, sa n-aiba pic de respect pentru batranetea lui. Nu-i simplu sa ai un bunic de aproape 100 de ani, care se poarta de parca ar avea 60. La 97 de ani e o fericire daca te porti ca la 80, insa bunicul lasa impresia ca se pregateste sa ia viata de la capat la centenar. Si nu dand in mintea copilariei, cum se cuvine cand traiesti atat de mult, ci in mintea barbatului matur. De sanatos, slava Domnului, e sanatos tun, spun ai lui, dar parca prea sanatos. Zice ca se plictiseste acasa, si vrea sa-si caute servici. E prea de tot, trebuie sa chemam doctorul.

---

Despre autor: