Puterea opozitionista si opozitia cu iz de putere

Romania trece din decembrie 2004 printr-o situatie de politica interna care nu inceteaza sa produca persistente confuzii analitice, prin doua mari fenomene in curs:
1) demontarea de sensuri si intelesuri firesti a termenilor clasici putere/opozitie si 2) personalizarea functiilor si actiunilor politice - prin tentative legislative la lumina zilei - dupa chipul si asemanarea actorilor care le ocupa vremelnic.


Lupta interna se indreapta acum spre atomizarea crescanda a demersurilor si actiunilor politice. Desi declarativ spun ca  ar coopera, partidele parlamentare lupta doar pentru ele si pentru electoratele lor exclusive. Ele evita sa mai initieze actiuni comune asumate public, dupa esecuri consecutive care le-au scazut drastic cotele de incredere electorala. Fenomenul a fost fortat atat de curioasele traiectorii pe care politicienii de la putere le-au pornit aproape imediat printr-un razboi autodistrugator, eliminandu-se si imputinandu-se, cat si de deciziile luate de actuala opozitie, care a continuat sa produca, din bancile opozitiei, atitudini si comportamente de formatiuni aflate la putere. Pe margine, poporul sta, privea si se crucea.


Cei mai prolifici actori care s-au autofaultat  atat in timpul meciului, cat si in afara lui au fost cei de "la putere". In formula initiala extinsa a noii puteri - guvern PNL-PD-UDMR-PC la Palatul Victoria si presedinte D.A. la Palatul Cotroceni - , ostilitatile au fost incepute de la Cotroceni spre Victoriei, pentru ca mingea sa fie lovita cu mare viteza din ambele directii, uzand fosti coechipieri, deveniti peste noapte adversari. Intr-un interviu de la inceputul lui 2005, presedintele ales a facut o propunere de recalibrare a componentei puterii guvernamentale, imediat dupa meciul electoral: eliminarea "solutiei imorale PC" si lansarea ideii anticipatelor. Socul propunerii prezidentiale a continut doua elemente edificatoare pentru analiza politica de profunzime: 1) a dezvaluit faptul ca insusi Palatul Cotroceni a solicitat initial participarea PC la guvernare - in perioada formarii cabinetului a reprezentat chiar "solutia de siguranta si stabilitate politica" - , pentru ca dupa formarea guvernului tocmai solutia cotrocenista sa devina "solutia imorala" si 2) a marcat pentru prima data lipsa structurala de cooperare si de angajament comun al liderilor Aliantei D.A., prin recursul la decizii personale avansate exhibitionist, in dauna dialogului politic serios si responsabil, in forul de conducere al aliantei. Ostilitatile astfel incepute au generat cea mai primejdioasa atmosfera posibila in jocul de putere democratic: lipsa acuta de incredere in partenerul politic. Cand un partener de nivel politic maximal iti promite ceva intre patru ochi, pentru ca ulterior sa se dezica nonsalant si public de propriul cuvant, totul poate sa se intample de aici inainte. Si s-a intamplat. PD si PNL s-au asmutit unul impotriva altuia, PD s-a rastit la UDMR, UDMR la PD, PC a atacat la PD si la presedinte si a iesit din guvern, PNL a atacat la presedinte si a scos PD de la guvernare. Atacurile din interior ale partidelor si institutiilor puterii le-au adus acestora o inexplicabila competenta opozitionista. Sa iti seceri propriile picioare in timpul marsului si sa mai sustii ca asa trebuie, e tot ce poate fi mai contraindicat in exercitiul puterii.


Evoluand loial in siajul prezidential, PD a facut opozitie si atunci cand se afla la putere. Numai de la inceputul acestui an, democratii au avut pozitii diferite fata de cele ale PNL pe subiecte, unele recurente, altele mai noi: restructurarea Executivului, asumarea raspunderii Guvernului pe votul uninominal, suspendarea presedintelui/modificarea Legii referendumului, alegerile europarlamentare (de la candidatura PD pe liste separate pana la amanarea europarlamentarelor si la divergentele in privinta stabilirii unei noi date), legile sigurantei, retragerea trupelor din Irak, strategia postaderare, taxa de prima inmatriculare. In ultimele cinci luni, desi pare a-si fi insusit calitatea si discursul de opozanti, democratii  nu se pot lauda cu rezultate concrete ca partid de opozitie ori cu influentarea politicilor publice de pe bancile opozitiei. PD a suferit numai infrangeri (respingerea motiunii de cenzura, a unei motiuni simple si suspendarea de la dezbateri a alteia). Dupa momentul referendumului, partidul din Modrogan a inceput totusi sa piarda procente, scorul din acel moment fiind, in mod artificial, prea ridicat. Acest lucru naste ingrijorari in PD, care s-ar putea gandi serios la preluarea puterii inainte sa inceapa sa scada fara a se mai putea opri.


De partea cealalta, partidele de opozitie au inteles sa ia atitudini dominante. Ramanerea cu un picior la putere, prin pastrarea presedintelui Senatului din partea PSD-ului, validarea unei echipe guvernamentale Tariceanu II din care stia oricum ca nu putea face parte au adus principalul partid de opozitie intr-o ciudata dispozitie de autocastrare. Social-democratii joaca la doua capete - critica (ba mai moale, ba mai tare) actuala guvernare si fac jocuri netransparente parlamentare cu PNL. Conditionarea sustinerii guvernului prin proiecte cu impact social ale PSD nu a generat o crestere in sondajele de opinie si nici nu a conturat imaginea unei "opozitii reale si constructive". PSD nu este pregatit de anticipate, care ii pot reduce dramatic redutabila masina de vot parlamentara. De ce ar mai introduce atunci motiunea de cenzura? Inversarea rolurilor si a polurilor politice in plin mandat duce la esec, fie ca te afli la putere, fie in opozitie. Electoratele sunt mai bulversate decat oricand, iar, pentru aceasta stare de fapt, partidele vor plati la alegeri. Oricand si de orice fel vor fi ele.

---

Despre autor: