Trei ani de munca, filmari in galerii subterane sau in virf de munte acoperit cu un metru de zapada. Cristina Oancea povesteste aventura „aurarilor" sai.

Premiat anul trecut pentru Cel mai bun scenariu la Festivalul International de Televiziune de la Bar, „Apusul aurarilor" va fi difuzat de TVR 1 in aceasta seara, de la ora 21.45. Scenarista si regizoarea filmului, Cristina Oancea, arata pentru Cotidianul demersul sau in Muntii Apuseni.

De ce tocmai un documentar despre aurari?

Intr-un fel, totul a pornit de la Rosia Montana. Desi in cele din urma filmul rezultat este o mai larga istorie a mineritului de aur in Apuseni si am filmat mai mult in alte sate decit Rosia, cred ca evenimentul declansator al proiectului a fost legat de Rosia Montana. Si nu de „dezbaterile" de la Rosia, ci chiar de fantasticele descoperiri arheologice din anii 2003-2004. Am vazut de la inceput aici un subiect de documentar. Nu un film polemic la adresa unei ipostaze contemporane, ci informarea asupra unui trecut.

Cit de mare a fost echipa?

O mina de oameni. Si asta a insemnat pentru fiecare dintre ei o raspundere si un efort dublu. La unele filmari am fost cu sase, sapte oameni, la majoritatea am fost doar patru. Filmari deosebit de grele, in galerii subterane inundate de apa pina la genunchi, in case izolate din sate de munte acoperite de un metru de zapada... Cu constiinta permanenta ca ne luptam cu timpul, ca nu va exista vreme de refaceri, ca aurarii mor. Ce cumplit suna, dar un venerabil miner pe care l-am filmat in martie era deja plecat la cele vesnice cind am revenit in vara... Am filmat in patru reprize, din martie pina in octombrie, majoritatea in sate din Apuseni. Vreo treizeci de zile in total.

Care au fost cele mai mari obstacole?

Uneori - rareori - institutiile. Am renuntat fara ezitari la filmarile in locuri ai caror „proprietari" au sugerat conditii inacceptabile pentru un jurnalist. Bugetul. Si-apoi tacerea. Tacerea celor ce au preferat sa nu vorbeasca, pe care eu am respectat-o. Tacerea de decenii (frica de Securitate nu s-a stins nici azi intr-un sat unde oamenii au fost batuti ca sa dea aurul), care a izbucnit dintr-o data intr-un preaplin de cuvinte la limita coerentei. Ca si cum prezenta mea acolo ar fi rupt un zagaz. Putine interviuri realizate in viata m-au impresionat pina intr-atit.

Ce v-a mai surprins?

Relatiile dintre oameni. Incredibil de frumoase, inca, in satele din munti. Oamenii din Apuseni n-au crutat nici un efort ca sa ne ajute, suplinind cu calul sau cu sania incapacitatea noastra de deplasare.

Cit a durat toata munca?

Trei ani. Sigur, intre timp am mai facut si alte lucruri, dar pe undeva aceasta a fost preocuparea mea cea mai importanta din primavara anului 2004, cind am abordat subiectul, si pina azi. Filmarile s-au derulat in 2005, rezultatul a fost un material brut urias, peste 40 de ore. Mi-a fost foarte greu sa decid ce anume trebuie sa aleg, am renuntat la enorm de multe lucruri semnificative, sper insa ca rezultatul este o poveste coerenta de 50 de minute.

Cu ce documentare ati concurat la Bar?

Documentarele de anul trecut au abordat o mare diversitate de teme, de la poluarea in marile porturi ale Italiei (RAI) la pericolele care ameninta o rezervatie naturala din Macedonia. In majoritatea cazurilor, sint filme realizate cu bugete si durate de timp la care nici in vis nu indraznim sa visam, si acesta e un handicap serios.

Care au fost reactiile strainilor la vizionare?

Splendide. Si, in principiu, asteptate. Motii aurari au o extraordinara capacitate de a „sparge sticla", intrind adinc in sufletele spectatorilor. Prima intrebare care a fost pe buzele tuturor a fost ce s-a intimplat in urma difuzarii filmului. N-am putut sa le dau un raspuns: filmul va fi difuzat abia diseara.