Imi plac serialele. E comoditatea de a nu mai baga in viata mea lucruri noi, ci de a le urmari pe cele pe care le cunosc deja. Chiar daca intervin rasturnari neprevazute de situatie si chiar daca mai mor personaje intre timp, filonul povestii continua sa fie placut familiar. Iar chestia asta e mai importanta decit ar parea, daca ne luam dupa felul in care isi impart banii si grila mai marii televiziunilor americane: serialele isi traiesc acum perioada de glorie. Iar genul dominant pe care il mestereste Cetatea filmului este semidrama care vrea sa te puna pe ginduri, dar nu exagerat de mult, ci atit cit ii sta bine unei productii tv. Studiile tot anunta aplecarea tinerilor de succes catre latura spirituala a vietii, iar Hollywoodul nu s-a sfiit sa le ia in serios. A combinat putina filosofie de genul timpul-trece cu un strop de psihologie populara in care oamenii sint neintelesi si singuri, a adaugat o alura de comedie, aventura sau ambitie politieneasca, si-a ales o perioada - antichitatea vinde la fel de bine ca viitorul robotizat, doar costumele sa fie sexy - si a cimentat totul cu zeci de milioane de dolari pe episod, mult folositoare pentru decoruri spectaculoase, actori cu nume si efecte speciale. Combinatiile tuturor celor de mai sus au fost trimise in lumea intreaga sa cistige batalia pe audienta. Iar ca semnificatiile existentiale sa nu fie trecute cu vederea, producatorii au infiltrat si un narator batrin, care, cu ajutorul unor pasaje bine ticluite, iti da senzatia ca in timp ce te uiti la televizor ai acces si la profunzimea eului.