Ca si Raymond Chandler, nu sunt un fan al lui Arthur Conan-Doyle si nici al Agathei Christie. Amandoi au imprimat romanului politist o tehnica strict de sarada si l-au impins intr-o fundatura pentru multi ani, deoarece au avut numerosi prozeliti. Cartile lor propun enigme si solicita multa perspicacitate. Atat. Altfel, au raceala unui sloi de gheata. E ca si cum te-ai afla in fata unei table de sah si ai incerca sa reconstitui o partida, incercand sa afli de ce unul dintre regi a fost facut mat. N-ai nici un motiv sa fii emotionat. Astfel de scrieri au fost deliciul catorva generatii, dar, in zilele noastre, romanul politist si-a parasit morga de joc de salon si a devenit brutal, socant, realist, plin de vitalitate. Atmosfera de experienta simandicoasa a disparut.   Si totusi, Conan-Doyle si Agatha Christie au creat cei mai cunoscuti eroi ai literaturii de suspans: Sherlock Holmes si Hercule Poirot. Ultimul este doar in aparenta un bonom cu mustata si un rafinat jovial; de fapt, e de un orgoliu nemasurat, increzut pana peste marginile firii, insensibil la suferintele altora. Si in Cei cinci purcelusi, protagonistul se manifesta ca si in celelalte carti ale autoarei: e foarte atent la detalii, le analizeaza cu pedanterie, nu trage niciodata concluzii pripite si isi proclama cu trufie superioritatea fata de cei care il inconjoara. Sunt celebre episoadele din final, in care el convoaca intr-o incapere pe toti suspectii si, dupa ce face o recapitulare minutioasa a cazului, il indica pe criminal, asteptand ca inteligenta si iscusinta sa-i fie rasplatita cu aplauze frenetice. Se comporta aidoma unui regizor care a montat un spectacol, nu pentru a reliefa talentul actorilor si frumusetea piesei, ci doar pentru a-i fi admirate virtutile de magician al scenei. In Cei cinci purcelusi intamplarile se succed dupa acelasi tipar: dupa ce ancheteaza o crima produsa in urma cu saisprezece ani, Poirot se delecteaza la sfarsit adunandu-i pe toti potentialii ucigasi si prezentandu-si suspiciunile impotriva fiecaruia, fierbandu-i in suc propriu, pana cand, in cele din urma, se milostiveste sa-l arate pe adevaratul asasin. Bonomul erou al Agathei Christie este mai curand un detectiv particular glacial, cinic si crud, deoarece nu-i pasa nici o clipa de sentimentele celorlalti.