Ori de cate ori plec in strainatate, iau cu mine o carte. De regula, o "asortez" grijuliu cu sufletul locului spre care ma indrept sau cu starea de spirit a clipei. Resimt, intr-un fel greu de explicat cuiva, exilarea voluntara si vremelnica din limba romana. Imi lipseste glandular cuvantul neaos in pestriteala lingvistica a lumii imprastiate in afara granitei moldo-valahe. Si, departe fiind, citesc. Citesc ca sa-mi alin dorul de graiul in care m-am nascut  si de care sunt amorezat irational. Acum e ceasul "Amintirilor din pribegie", pseudojurnalul lui Neagu Djuvara. Il inteleg altcumva in tumultul estetic si eclectic al Parisului, orasul ce-a zamislit,  in mare parte, amintirile hoinarului nostru de nevoie. Lectura e fascinanta si, la final, de ma intreaba cineva cum imi doresc sa arat la batranete, as raspunde cu lamurire definitiva: ca Neagu Djuvara! Optimist, tanar, lumesc si olimpian, adica. Un amestec complex si aparent ireconciliabil intre navalnicul Zorba Grecul si naratorul sau, rafinatul si sensibilul intelectual. Fara acreala moralizatoare si fara invidia nazuroasa a varstnicilor muceziti prematur. Tocmai de aceea cred ca nonagenarului, superb prin vitalitate si neastamparul ludic, ar trebui sa i se inventeze o catedra in fiecare facultate de aiurea. O catedra de la care sa ne predea arta de a iubi viata, traind-o intens si infruptandu-ne din ea cu pasiune masurata. ("La cincizeci de ani trecuti - noteaza la un moment dat autorul - ,  fara nici o carte publicata, izolat in acel pustiu african, orizontul imi parea inchis in toate partile. (...) Aici,  in Africa, dupa doisprezece-treisprezece ani, aveam impresia ca nu mai puteam scapa de mediocritate. Simteam ca ma inabus". Pricep ce vrea sa spuna ex-diplomatul fugar, dar, uneori, viata insasi este opera fundamentala a muritorilor. A celor alesi, desigur, insa, se stie, in volumele de memorialistica nu incap intotdeauna destainuirile lor, complete si "nerevizuite". Iar "opera" de zi cu zi a venerabilului Neagu Djuvara, nu ma sfiesc s-o marturisesc, arunca in derizoriu cartile nescrise de  excentricul aroman din pricina preaplinului sau existential.)


Pe strazile "Orasului Luminii", o reclama publicitara ma pune pe ganduri. Si nu oricum,  ci imbrancindu-ma neasteptat in gaoacea copilariei. E reclama de la romul alb "Charrette". Panouri patratoase si imense cu  brand-ul "La Tradition de la Réunion", o traditie simbolizata de trei sarete echipate cu roti de cauciuc, invarfuite cu tulpini uscate (probabil de trestie de zahar), trase de niste bivoli (sau ce-or fi tristele dobitoace cornute), intr-un decor prafos si arid, insufletit ici-colo de palmieri razleti  si virili. Carevasazica, sareta, sau cotiga, ori ghiociul din campia sudica a Romaniei  vine din fosta colonie a Frantei, din mostenirea bourbonica a  minusculei insulite, ratacita in placiditatea Oceanului Indian. Dar traditia asta a saraciei este prezenta indestul, cu sareta cu tot, in satele rasfirate de-a lungul Dunarii romanesti. Daca am inlocui in afisele pariziene romul cu rachiul de dude si palmierii cu duzii, ar chiui prazuliu "juvetii" lua Nea Marin. "La Tradition de la Oltenia" ... ce mai reclama!


Urbea lui Voltaire geme de  monumente inchinate luptei  pentru apararea nationala. Culmea, dar puterea asta mareata, cu apetit colonial secular si arar potolit, si-a falsificat spatiul public omagiind razboaie inchipuite. Aceeasi tara, insa, se cam fereste sa-i eroizeze in trupuri de marmura pe cuceritorii popoarelor de sclavi aducatoare de prosperitate insangerata. In schimb, desi rareori a  fost obligata sa se apere, si atunci prin colaborationismul rusinos cu ocupantul, ipocrizia galica i-a indemnat - dintr-un posibil sentiment de vinovatie colectiva - sa ridice "Monuments de la Defense Nationale". De aici senzatia neadevarata pentru turistul  extraneu neavizat ca Imperiul francez n-a facut altceva decat sa-si organizeze defensiva nationala. Paradoxal, in Romania s meleag mai mereu cucerit de altii s numeri pe degete monumentele dedicate luptei de alungare a cotropitorilor, semn ca subiectul nu starneste vreo emotie patriotica.


Remarc iarasi ca istoria propune posteritatii numai "fluturi" iesiti din coconul razboiului (ii exclud pe oamenii de cultura,  desi, adesea, si ei s-au intrupat din sminteala belicoasa). Metropola franceza isi venereaza sculpturile ce-i infatiseaza pe "razboinicii" civili si "incivili" (vorba lui Unamuno), iar cohortele de vizitatori nu rateaza prilejul sa le imortalizeze cu adoratie umeda. Ce s-ar fi ales de eroii astia invesniciti in pretuire granitica daca n-ar fi declansat, chiar ei, razboaiele ce le-au postumat biografia? I-ar fi inghitit uitarea, bineinteles. N-am observat nicaieri statuia unui ins care n-a intarziat o secunda  la slujba, n-a mintit, n-a inselat, n-a pacatuit etc., respectand cu fanatism, defel omenesc, preceptele morale si biblice universale.