Despre orgoliu...

Cineva imi marturisea ca n-are decat un singur orgoliu, "orgoliul de a descoperi adevarul"... Fraza suna frumos si, poate, cu ani in urma m-ar fi impresionat... Dar poate exista un asemenea orgoliu si, mai ales, poate exista un asemenea adevar? Ce fel de adevar o fi acela care se descopera cu vanitate? Si cand a devenit saracul absolut o chestiune de vanitate? In cercetarea adevarului, modestia mi se pare indispensabila. Adevarul nu poti sa-l descoperi privindu-l de sus, ca pe un subaltern, daca si un subaltern trebuie privit de sus. De obicei, cei care au orgoliul de a descoperi adevarul se multumesc cu acest orgoliu, si adevarul nu le mai este necesar.


Adeseori, noi simtim intr-un mod acut nevoia de a ne idealiza limitele, de a da marginirii noastre un sens spiritual. Orgoliul este o boala, si n-are importanta daca excelenta parere pe care o avem despre noi se manifesta in cercetarea adevarului sau in cine stie ce fleac... N-ati vazut oameni care degaja o excelenta parere despre ei, despre locul lor in societate, chiar cand duc furculita la gura?!


Vanitatea este, pana la urma, opacitate, sumbra incapacitate de a admite ca pe lume mai sunt si alte fiinte omenesti in afara de fermecatoarea ta persoana. Suntem asa de putin dispusi sa admitem existenta altora... Din frica si complexe inca neintelese - egocentrismul cauta sa-si dovedeasca marea superioritate - orgoliosul nu se apropie de nimeni cu iubire, orgoliosul cauta in orice fiinta posibilitatea de a domina. A domina, a stapani inseamna a muri, dupa convingerea mea; lumea urii este o lume superficiala, lipsita de orice interes. Toate relatiile umane pot fi distruse de vanitate. Sunt oameni care se indragostesc din vanitate. Sunt oameni, asta si mai frecvent, care se despart din vanitate. Vanitatea - pentru cine si-a urmarit cat de cat atent viata psihica - se dovedeste chiar mai puternica decat placerea. Daca vanitatea este satisfacuta, omul aproape ca nu mai are nevoie de nimic. Auzim mereu aceasta expresie: "Macar mi-am satisfacut vanitatea"... Dar este oare vanitatea o dorinta fireasca, la fel de fireasca precum hrana, sexualitatea? Nu... Sigur ca nu... Observam cu uimire ca dorintele artificiale pot deveni uneori mai puternice decat cele naturale. Multi oameni depun o energie cumplita in obtinerea unor lucruri de care n-au nevoie si nu misca, in schimb, un deget pentru implinirea unor dorinte pe deplin firesti. Omul e in stare sa sacrifice totul numai si numai ca vanitatea sa supravietuiasca acestui naufragiu. Aceasta energie risipita cu atata forta se explica, simt eu, prin faptul ca omul se confunda cu un program de principii, de experiente, program pe care vrea sa-l duca la capat. Vanitosul vrea sa ramana credincios imaginii false pe care si-a facut-o despre sine, aici e grozavia. Omul e o realitate mult mai complexa decat o adunatura de principii, exigente si experiente. Dar omul care renunta la o fiinta vie numai de dragul ingrasarii artificiale a vanitatii se poate numi un om viu? El prefera sa stea singur cuc cu vanitatea lui, sa-si rontaie superba lui superioritate decat sa traiasca modest, intre oameni, caci e limpede ca vanitatea duce la izolare; in izolare, departe de orice relatii, egocentrismul o ia razna si nu mai cunoaste nici o masura. Cine se hraneste din vanitate pana la urma se atrofiaza.


Ma gandesc ca fara modestie, fara respect pentru viata altora, nu este nimic posibil. Nu se poate trai, nu se poate crea, nu se poate iubi si, vai, nici macar nu se poate muri... Vai, noi, orgoliosii, vom muri foarte greu...

aparut in volumul "Ipocrizia disperarii" Editura Albatros

---

Despre autor: