Romanii, in majoritatea lor, isi doresc mai mult un "stat al bunastarii" si mai putin o bunastare bazata pe profit. Un "stat al bunastarii" nu-i insa decat un vis. Iar la o bunastare bazata pe profit nu vom ajunge atat timp cat nu vom avea o economie bazata pe concurenta, pe competitivitate si pe eficienta.


Logica economica ne conduce spre o judecata simpla: daca nu vor fi reinnoite decat partial structurile economice, organizarea muncii si sistemul intereselor, nu vom avea nici performante economice. Si, deci, nu vom avea bunastare.


Mai multa bunastare inseamna in primul rand venituri mai mari. Nu le vom avea fara mai multa eficienta a muncii. Orice alta abordare falsifica lucrurile. Romanii nu vor trai bine pana cand veniturile lor nu vor fi rodul unei munci competitive, orientate cu fata spre piata. Si, desigur, pana cand nu vom avea o inflatie anuala de sub 2%.


Dupa 22 decembrie 1989, in conditiile renuntarii la planul economic, capacul de pe cazanul cu preturi, care fierbea, a fost ridicat. In acelasi timp, populatia a primit mai multi bani. S-a ajuns la o sinteza amara: la un leu in circulatie pe piata se gaseau marfuri de numaia€¦ 9 bani! Pentru rezolvarea acestei probleme erau doua solutii: ori se umplea piata cu bunuri si cu servicii, ori se imputinau banii.


Cum sa umpli insa piata intr-o economie invatata sa lucreze cu spatele la nevoile consumului intern? Ramanea o singura solutie: deposedarea populatiei de o buna parte a banilor, scopul fiind restabilirea echilibrului cu marfurile.


A fost aleasa inflatia pentru a indeplini aceasta misiune ingrata. Cu riscurile ei enorme. Fiindca productia si consumul s-au dezechilibrat si mai mult. Iar preturile, care ani in sir au fost tinute in lant, au scapat dintr-o data, dand puternice lovituri stimulentelor muncii, eficientei, initiativei.


Banii si-au pierdut puterea de cumparare. Salariile s-au depreciat si mai mult. Plata muncii a crescut pe hartie, dar a scazut in realitate. Costul vietii a devenit din ce in ce mai greu de suportat. Inflatia, in crestere, a scumpit dolarul. Apoi, dolarul tot mai scump a indus un plus de inflatie.


In toamna lui '91, cursurile s-au unificat. S-a renuntat la cursul oficial. Multe intreprinderi de stat, dintre cele care atunci au pierdut iluzia dolarului ieftin - si mincinos! - , ce le dadea senzatia ca sunt rentabile, in timp ce risipeau resurse, nu si-au revenit nici pana in prezent.


A trecut insa timpul. Treptat am inceput sa vedem cat sunt companiile romanesti de competitive sau de necompetitive, lasand piata libera sa spuna adevarul. De multe ori insa n-am reusit sa aflam decat o minciuna, fiindca am strangulat piata si am obtinut inflatie reprimata.


Pretul minciunii a fost enorm: recesiune si saracie. Timp de patru decenii, pana in decembrie a€™89, platisem cu varf si indesat acest pret. Am continuat sa-l platim si dupa a€™89 mai multi ani.


Incet-incet, economia a reusit totusi sa iasa din inertie. Marfurile s-au scumpit, spunandu-ne adevarul despre preturi, costuri, salarii sau, mai cu seama, despre cat de performanta ori de neperformanta este munca noastra. Iata insa ca multe intreprinderi si-ar dori, chiar si in prezent, un leu mai slab, ca sa castige din export; altele vor un leu mai tare, ca sa castige din import. Dar important este sa avem un curs adevarat, stabilit de piata, ca sa castige tara. Cand pe piata valutara cursul spune adevarul putem sti cu adevarat cine e competitiv si cine numai mimeaza competitivitatea.


Dar cine ar putea sa vina si sa scumpeasca leul? Ori sa-l ieftineasca. In Romania functioneaza acum o piata monetara si o piata valutara care merg bine. Ceea ce inseamna ca ambele piete sunt dinamice si dispun de mecanisme bune cu care stabilesc dobanzile (pe piata monetara) si cursul (pe piata valutara). Cei care cer acum un alt curs inseamna ca vor blocarea pietei si fixarea ratei de schimb prin decizii administrative. De fapt, vor sa ne intoarcem de unde am plecat.


E insa timpul sa fie inteles un adevar esential: nu piata trebuie sa-si ajusteze deciziile in raport cu diversitatea intereselor participantilor la schimbul valutar, ci invers: cumparatorii si vanzatorii de valuta vor fi competitivi numai in masura in care vor invata sa citeasca semnalele pietei, le vor interpreta corect si vor dezvolta un management performant. De altfel, participantii la schimbul valutar au fie sansa de a se putea adapta deciziilor pietei sau chiar de a le influenta, fie nesansa de a pierde partida.