Unii se bucura fara limite - oricand si de orice. Altii se ostenesc sa-si vada de drum - oriunde si oricum -, multi sunt precauti cu tot ce le ofera viata - bune sau rele - si destui reusesc sa traiasca fara a-si pune prea multe intrebari. Poate doar referitoare la ce vor face maine, cum se vor strecura printre cei prudenti, la ce se pot astepta de la pesimisti sau indiferenti, si mai putin despre care ar fi resorturile intime ale optimistilor. E prea mult?! Deloc. E tocmai ce-i trebuie omului inhamat la jugul grijilor zilnice, al supravietuirii. Am uitat sa spunem ca toate astea suntexagerat de valabile pe plaiurile nostre valahe. Aici, unde intra in firea lucrurilor sa acceptam, la un moment dat, o situatie cu care, initial, nu suntem de acord; unde, dupa aproape doua decenii de la salvarea de comunisti, continuam sa ne impacam cu gandul ca tot ce spun si aplica "cei de sus" e de nezdruncinat. Unde nu reusim, inca, sa ne dumirim de ce nu ne putem plati facturile; de ce sunt mintiti pensionarii ca vor "trai mai bine", cand, in realitate, abia isi duc zilele; cum vor arata drumurile de maine - vrem sa spunem ca ne-am saturat sa calcam prin gropi, prin gunoaiele si mizeriile de pe trotuare pe care se usureaza (scuzati!) oameni si caini, deopotriva; de ce spitalele noastre - unele, la distanta de ani lumina de cea mai elementara igiena - arata de parca ar fi sub teroarea unei invazii straine. Un fel de forte diabolice, insensibile - cum altfel! - la durerile pacientilor, pe care-i privesc ca pe o fabrica de facut bani pentru buzunarele lor. Nu ne dumirim de ce hotia, prostia, mitocania, impostura se intind ca raia, indiferent ca intra pe "usa" din fata sau din spate a politicii, economiei sau culturii, ca sa nu mai vorbim de "sectorul" social. Nu ne este clar din ce sau din cine se naste aceasta lume ticalosita, cine impotriva cui lupta, cine si de ce reuseste sa ne dezbine si, mai ales, cum de ramanem surzi si muti in fata minciunii. Nu ne dumirim de ce este dispretuita, de doua decenii incoace, agricultura. Spre ce taramuri si-or fi propus sa ajunga "revolutionarii politici", care au pus mana pe Romania sangeranda, fara sa le pese de ranile ei. Cine dintre aceia carora nu le este indiferent jaful de proportii - cultivat cu migala de puterea postdecembrista - nu a exclamat in fata intreprinderilor macelarite, a fermelor de animale de peste tot din tara, facute una cu pamantul, sau a tubulaturii pentru irigatii distruse, furate etc., "Doamne, unde o sa ajungem?!" Şi cu toate astea, spuse sau tacute, am ajuns acolo unde s-a dorit: nicaieri ! Şi viata merge inainte, ca si seceta. Şi oamenii isi iau propria lume in cap pentru a o intalni cu alte lumi, si se tot duc, se tot duc... Şi totusi, nicio lume nu este perfecta. Dar macar este izbavitoare. Pentru unii! Ii scapa de pacatul de a trai in pacatul comis de altii. Oamenii de afaceri, corecti si cu suflet - sa stiti ca mai exista, ca si "morile de apa", vorba poetului ! - scriitorii, istoricii, psihanalistii, unii politologi, medicii (in special psihiatri) - afirma ca aici, in Carpati, viata va fi tot mai complicata, sau ca vom fi, in continuare,"sufocati de lichele"; altii se aventureaza sa presupuna ca Romania "va deveni o tara de pelerinaj", daca nu cumva e nevoie de mai bine de o jumatate de veac pentru "a se naste o societate mai sanatoasa". Sau mai simplu, de ce sa ne facem atatea probleme, de vreme ce, cum spunea si Victor Hugo, "Viitorul nu e al nimanui, viitorul e al lui Dumnezeu". Adica, e de parere un cunoscut istoric, "istoria ne dovedeste ca imprevizibilul apare neincetat in viata oamenilor". E foarte adevarat.Dar tot nu ne dumirim de ce numai la noi prinde radacini "filosofia" pasului pe loc si exemplul racului?! Ideea ca orice am face pentru a trai mai bine aici, ne paste necunoscutul?! In perceptia unora, un fel de broasca raioasa "capabila" sa puna capat... istoriei.