IN MEMORIA LUI VLADUT
De cate ori ma urc intr-un autobuz ori microbuz ma intreb daca soferul este constient ca pasagerii isi pun viata in mainile lui. Dar ma urc, cu inima stransa, pentru ca pe distanta Constanta - Bucuresti trenul face intre patru ore jumate si sase. Si nu pentru ca timpul inseamna bani, ci, in cazul asta, inseamna nervi. Asa ca uneori aleg varianta transportului pe sosea, pentru care este bine sa iei, preventiv, un sedativ - ca sa devii imun la emotii (neexistand, din pacate, nici un medicament care sa te faca imun la... accidente).


Nu stiu cum se acorda autorizatia de transport persoane unui microbuz. Daca masori mai mult de 1,50 m, atunci cand te asezi pe scaun risti sa-ti zdrelesti genunchii de spatarul scaunului din fata (de aceea e indicat sa porti pantaloni, pentru a ocroti zona de impact). Desi la o frana brusca pantalonii nu vor impiedica faramitarea rotulei. Dupa ce autovehiculul s-a urnit, incepi sa auzi tot felul de zgomote nelinistitoare. Cloncanituri, huruituri sau harsaituri ascutite - din cele care se produc cand se freaca fier pe fier, nespecifice unui vehicul aflat in standardele de functionare. O sa-i mai ramana vreo roata sau isi pierde chiar si motorul pe drum? Trecand peste caracteristicile tehnice neconforme ale vehiculelor, sa ne oprim putin asupra soferilor. De cele mai multe ori sunt foarte obositi. Sau tot drumul vorbesc la telefon, si nu va ganditi ca au handsfree (Mai bine! Discutiile ii tin treji). Conditionarea aerului in microbuzele acelea transformate din masini de marfa se face pe unicul geam care se poate deschide - cel pe care se odihneste cotul soferului. Noroc ca, datorita emotiilor succesive, adrenalina te impiedica sa lesini din cauza lipsei aerului.


Ultimul drum pe care l-am facut de la Bucuresti la Constanta a fost mai tare decat o zi de bunjee-jumping. Pana la iesirea din Bucuresti atipisem, dar cand am intrat pe autostrada am deschis ochii si brusc mi-a sarit somnul. Soferului i se inchideau ochii! Facea eforturi sa-i tina mijiti. Tragea de sprancene in timp ce nu se putea opri din cascat. Asa ca m-am asezat pe locul din spatele lui si-am inceput sa-i trancanesc in urechi, cu ochii lipiti cand de drum, cand de oglinda retrovizoare in care-i puteam vedea fata. Bine, riscam sa-l enervez, dar dintre doua rele...


Ce fac autoritatile care ar trebui sa verifice starea tehnica a acestor vehicule, starea soferilor, capacitatile acestora si numarul de ore lucrate pe zi? Cand se intampla cate un dezastru precum cel de la Gura Ocnitei intocmesc dosare penale postmortem si sanctioneaza firmele de transport. E si asta o atitudine... dar pentru prevenirea vietii, nicidecum a accidentelor.