De cind eram mica a existat in casa mea un loc mistic, caruia mi-am dorit dintotdeauna sa ii descopar secretele si pe care am sperat mereu ca o sa il „mostenesc" intr-o buna zi: dormitorul bunicii. Cu mobila cocheta de inceput de secol trecut, cu oglinzi mari si un aer din alta vreme, acum acest spatiu este in sfirsit al meu si asta ma face sa simt in fiecare zi provocarea lansata de umbra femeii de altadata, care inca mai pluteste in camera.

Cind si-a mutat hainele si accesoriile din dulapuri am fost linga ea, sorbind din ochi ceea ce pina atunci se ascundea in spatele usilor de lemn. Am vazut defilind rochii, posete, dantele, portjartiere, palarii, manusi si gulere din blana, la care visasem toata copilaria si mi-am dat seama ca eu nu voi putea umple niciodata dulapurile bunicii cu atita farmec. Privesc stinjenita la jeansii si tricourile mele asezate pe rafturile altadata rasfatate de „armele" unei cochetarii care nu mai exista.

In spiritul acestei camere in care traiesc acum, simt neobosit nevoia sa descopar si sa imi insusesc acea sensibilitate care le facea ireal de frumoase pe doamnele de demult, care o fac irezistibila pe bunica mea si acum. Si desi am descoperit secretul dulapurilor si al dormitorului, este ceva in legatura cu moda si frumusetea „de salon" care inca ma fascineaza si la care nu pot ajunge si pe care nu-l pot lua. In materialele fluide si rochiile care flateaza corpul, femeia se simtea securizata si pusa in valoare, avind totusi un aer de vulnerabilitate care "ii sta bine", atit de organice erau creatiile acelor timpuri.

Astazi nu lipsesc atit hainele, cit ocaziile pentru ca o femeie sa mai incerce acest rol si cred ca nepoatele noastre nu vor visa la fel de frumos la dulapurile bunicilor lor. Cit despre mine... as vrea sa fiu macar pentru o zi femeie in anii ’30. Unu, doi, trei, ACUM!