Fiecare plecare dincolo de nori a unui suflet ales ne sfasie sufletele si ne face mai saraci. Dar asa suntem noi, romanii, creati, sa ne recunoastem valorile abia dupa ce pasesc pe malul nevazut... Editia de Colectie ce apare luni,
Fiecare plecare dincolo de nori a unui suflet ales ne sfasie sufletele si ne face mai saraci. Dar asa suntem noi, romanii, creati, sa ne recunoastem valorile abia dupa ce pasesc pe malul nevazut... Editia de Colectie ce apare luni, 16 iulie, scoate la iveala fatetele diamantului slefuit de o mana nevazuta, de undeva din Cer, numit Adrian Pintea. Ne ramane speranta ca stralucirea lui a fost puternica in timp ce pasea pe pamant si ca pentru noi toti Adrian Pintea este viu, doar a obosit putin si a mers sa se odihneasca scurta vreme. Am avut certitudinea ca in tot ce am planuit intentionat, gandit si realizat pentru acest numar al Editiei de Colectie am fost ghidati de spiritul sau. Coincidente, intamplari pe care altfel nu le-am fi remarcat, vise, totul asezat cap la cap ne-a determinat sa credem ca a fost prezent si ca a fost de acord cu ce am realizat. De altminteri, se implinesc, iata, 40 de zile de la disparitia sa fizica, un alt fapt care confirma ca va pleca mai departe, spre implinire, multumit ca a rostuit totul indeajuns de bine. ECHILIBRU. Un spirit generos, o flacara, iar spre final o calma asezare. A lasat dare de lumina in urma lui cand a plecat. Adrian Pintea credea ca cea mai mare pedeapsa a unui om pe pamant este sa infrunte singuratatea. Antidotul singuratatii era in viziunea sa familia. Un rau involburat i-a fost existenta pentru o lunga perioada. S-a regasit si timp de sapte ani a acumulat lumina pentru mai tarziu. Nimic nu l-a putut opri sa creada in iubire, Dumnezeu si onoare. Defectele pe care si le reprosa erau clipele de neatentie la cei din jur. Culoarea preferata era albastru deschis, iubea florile de camp si ura din tot sufletul prostia, meschinaria si mediocritatea. Ardelean, ordonat, ii placea sa termine fiecare lucru inceput. Pentru unii, armata e un adevarat chin, Adrian Pintea a simtit pe pielea lui cum e catania, dar el o iubea. Fiecare rol pentru care a fost nevoit sa imbrace uniforma militara era o bucurie. Constanta vietii sale a ramas teatrul, magia de la care a plecat. Un om cu o nevoie acuta de repere morale atat in viata particulara, cat si in viata artistica. Un actor cu o nevoie imperioasa de a consemna puncte de reper profesional, pentru ca altfel produsul artistic era condamnat din start. A ajuns celebru printr-o intamplare fericita. A interpretat un rol ocazional intr-un film realizat de un student de la Regie, care i-a cerut ajutorul. Regizoarea Sanda Manu l-a vazut si i-a spus sa dea examen la Institut. A reusit... Isi dorea sa devina medic, dar a ajuns tamaduitor de suflete. Daca intr-o alta viata ar fi fost un sentiment, spunea ca si-ar fi dorit sa fie poezia insasi, iar daca ar fi fost un anotimp, Toamna nesfarsita. Ce poti sa realizezi intr-o singura viata? Actor, prozator, poet, scenarist, regizor, profesor universitar, doctor in teatru. N-a lasat nimic neexperimentat. De fapt, singurul rol pe care n-a mai avut timp sa-l construiasca si sa-l joace la perfectie a fost cel de tata... O intalnire astrala, fantastica... Toate intalnirile lui Adrian Pintea, fie ele pe taram artistic sau cele care s-ar incadra la categoria "strict personale", au fost cruciale. Iata cum descrie modul in care drumul sau s-a intersectat cu cel al Olgai Tudorache, partenera pe "scandura sacra" si colega de IATC intru pregatirea viitorilor actori: "Cu Olga Tudorache am avut o intalnire fantastica, astrala, cosmica. Dumneaei, care crede in metempsihoza, e convinsa ca e vorba de intalnirea noastra dupa o foarte lunga perioada. Avem chiar gluma noastra vesnica: «Doamna, intrebam eu naiv sau jucand naivitatea, in ce ipostaza credeti ca ne-am fi putut intalni?», iar dumneaei raspundea ritos: «Bineinteles ca mi-ai fi fost sot si mi-ai fi facut viata un iad». (...) Jucam impreuna in «Cavou de familie». Momentul dramatic era acela in care doamna Olga trebuia sa ma palmuiasca. Avea pe mana un inel mare, greu, de argint. Ma plesnea la fiecare spectacol, de-mi scaparau ochii. Am rugat-o sa nu mai dea cu inelul, dar s-a burzuluit la mine: «Lasa-ma, draga, sa ma simt si eu bine!». Si dadea cu sete". Aceasta-i amintirea tandra pe care i-a purtat-o Adrian Pintea doamnei Olga. Amintirea pe care i-o poarta doamna Olga lui Adrian ramane inecata-n lacrimi. Si muta... Haruit "Adrian a fost un om uimitor, insemnat si haruit. Nu-i placeau incompetenta, lipsa de profesionalism. Desi o personalitate importanta, intotdeauna a ramas in afara locurilor de unde ar fi putut sa aiba o decizie. Avea un summum de calitati. Societatea e vinovata ca nu l-a exploatat asa cum ar fi trebuit"... Adrian Titieni,despre Adrian Pintea Tie "Cum sa ma-nfatisez mai bun iubirii?/Tata si frate-ntai, apoi barbat?/Sa stiu ca drumul l-am batut curat,/Cum sa ma-nfatisez mai bun iubirii?/Cum sa-i arat ca dorul meu de ea l-am primenit ca pe un prunc in scalda?/Ca painea vrerii mele este calda?/Ca singur am gustat intai din ea//..." Adrian Pintea,despre iubire Hamlet sunt eu! "As zice ca exista un moment de gratie in viata unui actor, care, daca-si joaca bine rolul, poate spune linistit: «Hamlet sunt eu!». Hamlet a insemnat o experienta esentiala! Nu sunt ipocrit: a fost un cutremur de constiinta foarte clar pentru mine. A produs schimbari mari in propriul meu sistem de prejudecati" Adrian Pintea,despre Hamlet Putin obosit "Nu pot sa vorbesc despre Adrian la trecut. Adrian pentru mine e viu, doar ca... putin obosit (de cele lumesti!).A trecut Styxul si s-a retras sa se odihneasca oleaca. Se reintoarce si revine mereu, de cate ori noi, cei ramasi de partea astalalta a Styxului, avem nevoie de el, de spiritul lui" Eugen Todoran,despre Adrian Pintea
Despre autor:
