In vecinatatea racoroasa a gradinii cu tei si castani din fata Ateneului se afla sanctuarul alb si elegant al coaforului Ionica.
E o figura, Ionica. O institutie, am spune. Ceva tot atat de indispensabil peisajului monden al Capitalei, tot atat de specific, ca Arcul de Triumf sau "Colonadele". Salonul Ionica e parca un laborator farmaceutic in care vreo treizeci de specialisti in halate albe dozeaza tacuti franturi de frumusete, nori de Colonie, unde de cosmetic, cu rabdare de giuvaergii.
Tacerea e punctuala la dese intervale, de zgomotele strazii. Din limuzine lungi si negre, elita Bucurestilor se revarsa - mai toata -in saloanele lui Ionica, sa rezolve cu ajutorul unui expert al acestui estet cate o minora problema de arta capilara.
America are "regi" ai lamei de ras, al petrolului si al cravatelor. Noi il avem pe Ionica, voevod al pieptanului, ierarh al brillantinei, autoritate suprema in materia spinoasa a esteticei capului.
- La noi, femeile sunt "inecate" in par, ironizeaza polemic Ionica. - Cand la Paris e moda parului lung, frumoasele noastre il poarta pana in pamant. Se mai gasesc inca la noi femei care isi rad cu briciul parul inutil de pe gat. E oribil. E ceva care seamana cu practicile barbare ale executiilor capitale de pe la 1789.
Cocurile au disparut pretutindeni de pe fata globului. Numai in Romania au mai ramas, incerc sa le conving pe doamne sa renunte la ele. Ionica e trist ca un gladiator care n'a castigat decat pe jumatate lupta. E trist, dar optimist. Ca un mare precursor ce este, ca un adevarat sef de "scoala... frizereasca", a inceput sa lase pe umerii urmasilor greaua misiune inaugurata de el.
ZIUA, 11 iulie 1939