Chestiunea actiunii de aur de la Petrom e importanta mai ales ca precedent. Dupa ce a vindut, statul nu mai decide nimic.

Comisia Europeana este suparata foarte tare pe Guvernul Romaniei pentru ca inca isi mai baga nasul in treburile companiei Petrom, dupa ce a vindut-o. Atit de suparata incit ne ameninta cu judecati, amenzi si incalcarea tratatelor comunitare. Obiectul nemultumirii: cu unele decizii, legate mai ales de vinzarea de active, trebuie sa fie de acord si reprezentantii statului in Consiliul de Administratie, desi statul e minoritar.

Pozitia Comisiei e socanta pentru cine s-a aplecat mai atent asupra fenomenului privatizarii in Romania, pentru ca e o premiera – absolut toate contractele prevad, pentru o perioada determinata, obligatii ale cumparatorului fata de vinzator, ulterioare semnarii. Cu alte cuvinte: ti-am dat marfa, mi-ai dat banii, dar nu faci chiar ce vrei tu cu marfa. Asa a mers privatizarea in Romania, de cele mai multe ori pe buna dreptate -daca nu era inclusa aceasta obligatie, toata tara era probabil vinduta la fier vechi, dat fiind furtul generalizat care a insotit tranzitia.

Si in cazul Petrom, statul roman a mers pe aceeasi logica, din dorinta de a proteja compania pe care o vinde, care este, intimplator, cea mai mare din tara. Insa aceasta protectie nu prea cadreaza cu regulile economiei de piata, iar UE exact asta ii spune Romaniei, chiar daca, sa recunoastem, ar fi cazul sa se uite si mai spre vest, ca ar avea ce vedea. Ca e bine sau rau, ii las pe altii sa discute, eventual pe cei care au injurat copios Guvernul ca a dat resursele tarii pe mina austriecilor si pe care as vrea sa-i aud acum injurind Europa ca atenteaza la autoritatea statului roman.

Discutia tine de decizia in sine, care arata ca un contract de vinzare-cumparare este o tranzactie pur comerciala, chiar daca se numeste privatizare. Punct. Fara obligatii si discutii postprivatizare, fara obligatia cumparatorului de a face x sau y lucru. Chestiune importanta, pentru ca Romania mai are de privatizat toata zona productiei de energie, una complicata, cu multi salariati si cu multe probleme. Dupa precedentul Petrom, este clar ca statul trebuie, in principiu, sa ramina spectator dupa ce-si vinde fabricile. Nu e o veste prea buna, nici pentru aparatorii „interesului" national si nici pentru oamenii care muncesc acolo. Toti vom trebui sa acceptam insa ideea ca, dupa ce s-a platit banul, statul nu mai poate decide nimic.