Dupa lupte seculare care au durat fix cit a fost nevoie, TVR se intoarce in cusculita in care s-a nascut. De fapt, n-a parasit niciodata incinta gradinii zoologice a puterii. S-a zbenguit putin prin curte in timpul lui Giurgiu, timp in care PNL n-a scapat-o din ochi, apoi a revenit gudurindu-se in fata custii. In fond, institutia asta e asemeni unei primate care a vazut lumina reflectoarelor in captivitate politica si care, o data ce i-ai intredeschis poarta, se uita speriata in golul libertatii nestiind incotro s-o apuce. Face citiva pasi in afara, apoi se uita inapoi, cersind cu ochi obedienti un stapin care s-o hraneasca cu fonduri, sa-i vegheze siesta si sa-i asculte chioraiala de lupte intestine. Sa fim sinceri, TVR sub Sassu va continua sa fie ceea ce a fost dintotdeauna: o fortareata audiovizuala inrosita de exuberanta cumetriilor, a carei structura de rezistenta e obedienta slinoasa amestecata cu liantul teribil al complicitatii generalizate, in care sute de birocrati specializati in malaxat hirtii trag spuze mici pe turte marete. E un turn plin de cotloane de sobolani si de coridoare secrete care strabat muntele de bani publici. A incerca sa astupi gaurile e o munca de Sisif optimist. Faptul ca Giurgiu si-a dat demisia spunind ca, „la noi, la TVR, pisicile de mare au (inca) ochi albastri" e cel putin o amenintare cu bomba. O amenintare prea mica insa pentru vesnicul Titi Dinca sau pentru inepuizabila Marina Almasan si o provocare coplesitoare pentru cei citiva profesionisti care supravietuiesc acolo.