Mister Blair pleaca din Downing Street 10, resedinta sa din mai 1997, cind a devenit prim-ministru, pentru a ajunge reprezentant special al Cvartetului in Orientul Mijlociu. Astfel ca deja fostul prim-ministru britanic paraseste doar politica domestica engleza, dar ramine activ in cea internationala.

Isi conserva astfel biletul de intoarcere, caci la cei 54 de ani ai sai Blair ramine inca "verde". Dar revenirea sa nu va fi foarte simpla, caci, dincolo de ritual, mostenirea lui Blair nu este bine receptata nici in Marea Britanie, nici in lume.

Cu siguranta cel mai "electoral" lider al laburistilor - performantele sale fiind fara precedent pentru acest partid muncitoresc, cel putin dupa nume -, Tony Blair a transformat laburismul britanic pina intr-acolo incit acesta nu mai are nici o legatura cu trecutul sau. Vechiul partid infiintat de Trade Unions in 1899 a devenit sub bagheta fermecata a tinarului provenit din mica burghezie The New Labor. Tatal viitorului lider laburist, Leo Blair, fusese in anii ’50 profesor de drept in Adelaide, Australia, unde micul Anthony Charles Lynton si-a petrecut si primii ani de viata, pentru ca mai apoi, dupa intoarcerea in Marea Britanie, sa devina chiar presedinte al organizatiei conservatoare din Durham, unde mai apoi familia s-a stabilit, pozitie pe care a trebuit sa o abandoneze cind fiul sau si-a inceput cariera de parlamentar, in 1983. Specializat in legislatia muncii, Blair se apropiase profesional, inca din 1976, de miscarea laburista. Se parea ca transformarea tinarului de origine burgheza intr-un activist laburist fusese completa. Nimic nu anunta viitorul lider cu tendinte autoritar-prezidentiale si viziune neoconservatoare camuflat intr-un laburist reformator. Convertirea sa la thatcherism a fost mult mai tirzie. Dar a fost atit de profunda, incit in 1996, cu un an inaintea victoriei din 1997, Nigel Lawson, fost ministru de finante al „Doamnei de Fier", scria intr-un articol din „The Financial Times" ca „adevaratul succesor al doamnei Thatcher este actual lider al opozitiei". Cam astfel a inceput asa-numita „The Blair Revolution" prin care laburismul a fost convertit la un neoconservatorism soft, asortat cu citeva mici solutii paleative la problema precaritatii sociale.

Pe cind irupea pe prima scena politica britanica, la inceputul anilor ’90, Blair visa inca la astazi uitata „cale a treia". Aceasta abandonare vadita a traditiei socialiste si sindicale, o combinatie intre protectia sociala mostenita de la Welfare State si liberalismul economic, urmarea crearea unei noi familii politice transatlantice in care sa fie integrati atit social-democratii nordici, cit si democratii nord-americani. Dar in epoca Bush aceasta formula a fost parasita.

Apropierea de George W. Bush si mai ales sustinerea neconditionata a aventurii militare americane in Irak i-au creat imaginea unui lider cinic. Iar daca s-a dorit o ultima lovitura mediatica, in masura sa-i sublinieze latura spirituala, convertirea sa la catolicism, de care vorbea presa engleza la sfirsitul saptaminii trecute, nu doar ca nu s-a produs, dar intilnirea cu Papa Benedict al XVI-lea s-a transformat, conform tonului diplomatic al comunicatului oficial de la Vatican, intr-o „confruntare sincera" pe teme de politica internationala. Aceasta imagine a lui Tony Blair e atit de raspindita incit cel care i-a fost o vreme prieten, iar acum i-a devenit succesor, Gordon Brown, spunea simbata trecuta, la alegerea sa ca lider al laburistilor, ca „Labour must have soul".