O lansare de carte inseamna, inainte de orice, emotie. Nesuferita si nestapanita. Un strop de glorie, pricajita si cam ostenita, si-n rest iluzii. A, si invidii nenumarate. Intre atatia cunoscuti sau necunoscuti veniti sa-ti rotunjeasca clipa de nemurire, laudele ce te mangaie suna straniu. In loc sa te afunzi in culcusul lor pufos, senzatia unei stanjenitoare goliciuni te inabusa agasant. Prea multe cuvinte frumoase rostite cu tine alaturi si cum naiba sa nu te rusinezi? Indeosebi cand esti si introvertit. Te incomodeaza propria-ti persoana, ai vrea s-o abandonezi undeva departe, s-o uiti o vreme si sa traiesti in pielea altuia. Fara prejudecatile si poverile de care te-ai saturat iremediabil. Si de aceea, parca, suporti mai usor reprosurile, jignirile. Ele te mobilizeaza, te pun in "miscare" si te obliga la riposta. Tasnesti dinlauntrul tau, deferecat de taceri, si lovesti, preiei initiativa! In sosul lipicios de fraze glazurate incepi sa patinezi. Mergi in gol si te caznesti inutil sa scapi de ridicolul situatiei. Iar stradania evadarii amplifica starea aceasta de disconfort mazgos. Numeri in gand minutele ramase si te rogi sa se termine odata. Exista un supliciu al laudei si nu vorbesc aiurea!


"Ma recunoasteti?", m-a intrebat oarecum incurcat un septuagenar ivit din multimea stransa la stand. L-am privit nostalgic si i-am raspuns emotionat de-a dreptul: "Domnul colonel Dumitru Niculicea, cum sa nu va recunosc?". In 1980 era sef de stat major la scoala militara de muzica din Bucuresti, a doua functie ca importanta din unitate. Acolo m-a zvarlit soarta militara vreun an si jumatate sa-mi rostuiesc, chipurile, barbatia. Spre sfarsitul cataniei s-a intamplat ceva ce-mi zvacneste mereu in memorie. Eram caporal de schimb si fostul meu coleg de banca din liceu trecea prin Capitala. M-a sunat sa ma anunte ca zaboveste o ora-doua si, dornic sa-l revad, i-am zis sa ma caute. Mi-am aruncat in graba uniforma kaki si, in haine civile, ne-am oprit in prima cofetarie de pe bulevardul Armata Poporului. Am taifasuit in voie, fericiti sa depanam povestile adolescentei ce se indeparta zgomotos in pas de defilare. La intoarcere, santinela de la postul pe unde sarisem gardul m-a avertizat inspaimantat: "Ofiterul de servici a aflat si e taraboi mare!" Reechipat in tinuta militara imprumutata la repezeala, am pasit vinovat in biroul ofiterului Dumitru Niculicea. Un militar chipes si exigent, neinduplecat si ferm, educat in cultul disciplinei cazone. Intotdeauna la "dunga" si apretat, nu l-am zarit vreodata zambind. I-am explicat, cu vocea tremuranda, motivul incalcarii consemnului si l-am implorat sa ma ierte. Nu l-am convins si sentinta a sunat aproape catastrofic: zece zile in arestul Comenduirii Garnizoanei Bucuresti, situata pe parcela innobilata acum de restaurantul prezidential Golden Blitz. Cu teasta rasa, deposedat pana si de centura si de sireturile de la bocanci, am indurat o detentie bicisnica. Zece zile de umilinte inimaginabile, cu pedepse batjocoritoare si agresiuni corporale pe - masura. Loctiitorul arestului, un tigan din Iasi, parea inventat tocmai pentru injosirea colegilor sai de leat. Brutal si analfabet, cinic si salbatic, homunculul tuciuriu a schilodit in anii aceia dementi destui soldati incarcerati in "ocna" de la "Razoare". Regimul era inuman si numai amanuntul ca pe timpul "carcerei" nu aveai voie sa te descalti si sa te dezbraci (inclusiv noaptea!) este lamuritor. Patul era de fapt o bucata de lemn ("tambal", in argoul cazon), de vreo doisprezece metri patrati, in care incapeam doar inghesuiti. La culcare ni se dadea o patura, iar noi o foloseam fie ca cearsaf, fie ca perna, fie ca invelitoare. Cum in perioada respectiva numarul "detinutilor" depasea capacitatea de cazare a locatiei, dormeam pe "cant" si rasucirea unuia atragea inevitabil rasucirea celorlalti. Am parasit arestul cu degetele de la picioare cotropite de rani urate, din care se scurgeau siroaie de puroi. L-am urat atunci pe "apevistul" care ma condamnase la recluziune, dar mai apoi, maturizandu-ma, l-am inteles si asta m-a facut sa-l iert. Gresisem nesocotind regulamentele militare si trebuia sa platesc. Colonelul Niculicea aplicase legea si nimic altceva. De unde sa stie ca regulile arestului se bazau pe bataie si injuratura? Lectia primita in acea toamna chiluga mi-a prins bine, mi-a infatisat un alt chip al lumii, hidos si primitiv. Nu m-a inrait si nici nu mi-a alterat sensibilitatea originara.Colonelul Dumitru Niculicea, demult in rezerva, a imbatranit, insa si-a pastrat aceeasi incruntare si o anume distinctie. Are o solemnitate aparte in felul de a umbla, de a-si purta trupul, care ii tradeaza formatia ostaseasca. Ii strang recunoscator mana, fara sa-i port pica, si-mi infranez anevoie emotia. O emotie si-asa greu respirabila la lansarea cartii din urma.