Biografia asteptarii

Doua usi imense ce se deschid spre un salon. In aceasta incapere nu au voie sa intre in celelalte 364 de zile ale anului. Este camera musafirilor, locul in care parintii lor ii primesc pe prietenii care le calca pragul. Acum doar pasii lor se aud pe podea. Inauntru se afla bradul luminat. Mama ii strange pe toti sapte in jurul ei ca sa-l intampine impreuna pe Mos Craciun. Pe tata. Targu Frumos, judetul Iasi, acum aproape 100 de ani.


Pentru Lucia Aurora Simion, care in noiembrie anul trecut a implinit zece decenii de viata, tihna copilariei a durat foarte putin. A venit pe lume intr-o Europa care nu mai putea rabda pacea. Cand avea 8 ani a inceput primul razboi mondial. A crescut printre soldatii rusi si romani care rechizitionasera casele de pe strada ei. Bastinasii erau asediati de spaima. "Imi amintesc ca localnicii ii primisera bine pe militari, dar se temeau. Vremurile erau tulburi. Uneori tata le intreba pe capeteniile ruse care veneau la noi ca sa joace poker cum se va termina totul. Vorbeau in franceza. Atunci, cate unul se oprea si raspundea cu sinceritate: «Je ne sais pas». Nu stiu. In rest, nu ziceau nimic despre acest subiect. Erau si ei ingandurati. Nimeni nu putea nici macar sa banuiasca cine va castiga. Am aflat ca in anul 1917, cand Rusia s-a retras, acesti generali au fost executati chiar de ostasii pe care-i conduceau", povesteste Lucia Aurora Simion.


MUTILATI. In caminul familiei Rusch se instalase comandantul trupelor tariste. "Era un cazac grozav si aprig, dar un om cumsecade, care stia sa se poarte. Nu ne-a deranjat niciodata." Tatal ei, care era droghist si tinea un mic laborator de preparate farmaceutice, isi dadea asa cum stia mai bine obolul: "Fiindca avea o constitutie bolnavicioasa, nu a fost chemat pe front. Ii ingrijea insa pe raniti intr-un spital, impreuna cu surorile mele. Pe mine nu ma lasau sa merg acolo, pentru ca eram prea mica. Totusi, mi-au ramas in minte grozaviile care se petreceau. Odata am vazut un om cu o mana taiata. Era contabil. Altul avea gura sfartecata."


In 1922, parintele ei a murit din cauza unei pneumonii. "Il pastrez in minte ca pe o icoana. A avut un suflet bun si ne-a crescut cu dragoste. Ii port recunostinta pentru tot ce-a facut pentru noi." S-a mutat la Iasi impreuna cu mama pentru a urma cursurile Facultatii de Stiinte Naturale. Si-a incheiat studiile la varsta de 24 de ani. S-a casatorit cu Stefan Simion la putin timp dupa sustinerea examenului de capacitate. I se repartizase un post de profesoara in Oradea, insa a obtinut o derogare ce i-a permis sa predea la Botosani, acolo unde lucra sotul ei. "Era doctor militar". In 1936 a nascut-o pe Doina. Lumea se pregatea pentru cea mai mare conflagratie a secolului al XX-lea. "La noi aparusera legionarii, condusi de Corneliu Zelea Codreanu. Ii vedeam tot mai des pe strazi si ma feream de ei. Daca ii suparai, te omorau. Nu le pasa de nimic, te impuscau fara sa te judece. Asa cum s-a intamplat cu Iorgaa€¦"


EXILUL. Al doilea razboi mondial nu i-a crutat. In iarna anului 1943, barbatul ei a ajuns in infernul din URSS. Ea avea sa-si intalneasca propriul cosmar. Au urmat luni intregi de asteptare deznadajduita. Se intreba in fiecare zi daca Stefan se va mai intoarce. A fost nevoita sa-si abandoneze casa si sa plece. Exilul s-a sfarsit in satul Beharca, din apropierea Craiovei. "Am pierdut atunci tot. E ingrozitor sa-ti iei copilul, cateva bagaje si sa te urci intr-un tren fara sa ai habar unde vei dormi cand vei ajunge, ce vei manca, cine te va ajutaa€¦ Sa-ti lasi in urma caminul si sa pleci spre nicaieri. Acolo se afla o comunitate militara si, datorita unei familii binevoitoare, am reusit sa ne facem rost de o camera in care sa dormim."


FOAMETEA. Foametea bantuia intreaga tara. "Erau zile cand nu aveam pur si simplu ce sa punem in gura. Atunci, mergeam prin gradinile taranilor si scormoneam pamantul ca sa gasim cartofi. Cand era paine, luam cate 40 sau 50. Le taiam in felii si le puneam la uscat pentru a le putea manca mai tarziu. Nu puteam sti cand vom mai avea un asemenea noroc. Imi amintesc ca, la un moment dat, cumparasem o capatana de vita care nu avea pic de carne pe ea. Cand au vazut ce aveam, oamenii au inceput sa ma intrebe de unde am luat-o, cum am reusit sa fac rost de ea. Se uitau la acea teasta de bou ca si cum ar fi fost ceva extraordinar. Va puteti imagina ce timpuri traiam."


PRIZONIER. Stefan Simion a cazut prizonier langa cotul Donului. Convoiul in care se afla a intrat intr-o ambuscada. "Se indrepta spre mare. Nemtii care au fost capturati atunci au fost impuscati. Pe el l-au dus in lagarul de la Oranki, la nord de Moscova. Chiar atunci se intorcea in tara. A avut un ghinion teribil." Era atat de tulburat, incat, in noaptea in care a fost aruncat in puscarie, nu si-a mai putut aminti numele fiicei sale. "I-au cerut mai multe informatii. Mi-a povestit apoi ca statea si se gandea intruna la asta, dar nu reusea sa se concentreze. Nu mai stia cum o cheama pe Doina." Ea a aflat foarte tarziu. Trimitea scrisori prin Crucea Rosie, in speranta ca va primi vesti. Raspunsurile nu au venit niciodata. "Stiu ca sosise in tara divizia «Tudor Vladimirescu», din care facea si el parte. Am mers la gara si am inceput sa ma plimb pe peron, printre militari, cu o fotografie a lui Stefan in mana, intreband in stanga si-n dreapta daca il cunoaste cineva. Nimeni n-a putut sa-mi spuna nimic. Intr-un tarziu, s-a apropiat de mine un sanitar care mi-a zis adevarul. Va marturisesc ca nu imi dau nici acum seama cum am ajuns acasa. Mi se impleticeau picioarele." Peste cateva luni a primit un telefon. In receptor a auzit glasul celui pe care-l credea pierdut: "Cand am realizat a cui e vocea, tot ce am putut sa ingaim a fost «E Stefan!»...." Era liber. Peste cateva zile, in poarta casei a aparut un barbat foarte slab si obosit, imbracat in haine rusesti. La inceput nu l-a recunoscut. Doar dupa ce s-a apropiat a inteles ca strainul era el. Se intorsese intreg, dar locul in care fusese incarcerat ii luase ceva. "Inima i se imbolnavise acolo. A si murit din cauza unui stop cardiac."


La un pas de SiberiaIntr-o noapte a anului 1944, la ora doua, Lucia Simion a fost trezita din somn si luata de acasa de niste necunoscuti.
Au escortat-o la Consulatul Sovietic. "Din cauza originii mele etnice germane aveau de gand sa ma trimita in Siberia. M-au tinut pana a doua zi, la ora sase dupa-amiaza. Ce-am vazut acolo... Cum desparteau mamele de copii... Ce plansete sfasietoare erau. Mi-au pus o gramada de intrebari si, in cele din urma, m-au lasat sa plec. Peste doua saptamani m-au chemat iar. De data asta imi imaginam ca s-a sfarsit, ca nu mai am nici o scapare. Am plecat resemnata, dar nici atunci nu m-au deportat. Peste cateva zile m-am intalnit intamplator cu politrucul care ma interogase. L-am intrebat de ce m-au lasat in pace. M-a salvat faptul ca parintii mei erau cetateni ai Romaniei. A contat si casatoria mea cu un roman. Alaturi de ziua cand am aflat ca Stefan a fost prins, acelea au fost cele mai triste momente din viata mea."

---

Despre autor: