Azi, de la ora 21.30, la cinema E-Uranus din Bucuresti poate fi vazut ultimul film al lui Antonio Banderas.

Asteptarile create de cea de-a doua pelicula semnata de Antonio Banderas au fost uriase, mai ales in Europa. Pe linga interesele mondene care tin de povestea clasica a actorului-vedeta care se vrea regizor, curiozitatea multora se datora succesului primului sau film, „Nebunie in Alabama", care i-a adus cineastului spaniol un European Film Award si o nominalizare la Leul de Aur de la Venetia. Dupa acel film, o buna parte a criticii s-a declarat placut surprinsa: Banderas parea un realizator matur, care nu se temea sa riste cu o poveste destul de stranie pentru contextul ei.

Pe de alta parte, cine a vazut „Nebunie in Alabama" si vede si „Ploaie de vara" isi da seama ca nici Banderas n-a putut scapa de asteptari: se regasesc pretutindeni in film si iau forma unei dorinte prea mari de a experimenta, de a se delimita de mainstream-ul filmelor spaniole care evoca anii ’70.

„Ploaie de vara" ne invita in lumea unui grup de adolescenti din Málaga, pe vremea cind Banderas insusi cutreiera cu gasca lui stradutele orasului spaniol. Miguelito Dávila e un tinar nelinistit, pe care o boala renala l-a obligat sa petreaca un timp in spital, unde a cunoscut un barbat cult, care l-a facut sa-si imagineze o viata mai buna prin intermediul lecturii, al poeziei, al aventurii launtrice. Miguelito crede ca, intr-o buna zi, va putea sa-si paraseasca slujba dintr-o mica fierarie si sa devina poet. In vara care urmeaza cunoaste insa poezia dragostei si a maturizarii, dupa ce porneste, impreuna cu prietenii sai, intr-o aventura care le va schimba cu totul vietile. Banderas stie sa ne redea in mod credibil acea incrucisare a destinelor tinerilor, sa ne proiecteze in agonia intima a baiatului fara un rinichi, care vrea sa se faca poet si se indragosteste de fata care vrea sa intre la o scoala de dans foarte scumpa. Lirica existentiala a acestor personaje isi gaseste, sub indrumarea lui Banderas, o expresie erotica si atragatoare: actorii fac toti banii in „Ploaie de vara", cu doua mentiuni speciale pentru Raúl Arévalo si pentru Victoria Abril.

Pentru a reusi o focalizare subtila, iesita din canoanele spatiilor strict personale (pe care nu le ignora totusi), Banderas s-a multumit sa apeleze la elemente decorative si cam pretioase, atit in imagine, cit si in coloana sonora, in planurile accelerate si in cele panoramice, in scenele onirice si chiar in versurile recitate de personaje. Adica spectatorul e mai mult sau mai putin fortat sa intre in pielea poetului si sa ignore, cumva, ce se intimpla realmente cu celelalte personaje. O optiune clara pentru estetica, pentru sens figurat si pentru efemeritatea momentului. Filmul lui Banderas e frumos, dar le poate parea pretentios unora. Are un stil propriu, insa forta regizorului e o arma cu dublu tais, pentru ca face sa sara in ochi mai toate scaparile: salturile bruste ale montajului, planurile contrastante, reflectate prost in coloana sonora, punerea in scena, care e, intr-adevar, potrivita cu anii ’70, dar greu de identificat in fiecare personaj. Si totusi, Banderas nu e pe dinafara: nu se pot ignora scene care frizeaza suprarealismul, viziunile protagonistilor, superbele peisaje si premonitiile senzoriale abundente in nuante de rosu.

Per ansamblu, e un film care merita vazut. Cine a prins drag de Almodóvar (acel Almodóvar vechi si adevarat, din „¡Átame!"si din „Carne trémula") va recunoaste fara doar si poate atmosfera spaniola a anilor ’70. Plus ca e un film care il confirma pe Banderas, chiar si prin greselile sale, drept un cineast sincer. In esenta, „Ploaie de vara" e un film pentru acei nostalgici dupa imaginea anilor ’70 care ar gusta o versiune „chill out" a clasicului: „Eu sint rebel pentru ca lumea m-a facut asa".

Fuga de Hollywood Banderas, care s-a desprins de Los Angeles doar pe perioada filmarilor, a spus ca a vrut sa faca din „Ploaie de vara" un film de autor, care sa redea o realitate „cit mai primitiva si totodata mai sofisticata, adica nimic de gen Hollywood."