Puscaria patriotica sau intre Heidegger si BMW

Inainte de alegerile din 2004, se vorbea prin targ despre averea lui Adrian Nastase, care era evaluata la aproape un miliard de euro! Surse bine informate spuneau ca, pe ultimii metri ai mandatului de premier, Nastase se dadea de ceasul mortii pentru ca socotelile nu atingeau acest prag psihologic. Marturisesc ca si eu am crezut acest zvon si nu mica mi-a fost mirarea sa constat apoi ca procurorii nu aveau aceste pretioase informatii, din moment ce acuzatiile pe care le cercetau vizau termopanele de la casa lui Nastase, bideurile chinezesti sau pixurile folosite in campania PSD. De cate ori il vedeam pe Nastase in fata Parchetului, ma asteptam sa apara un comunicat care sa dezvaluie aparitia unor documente referitoare la miliardul de euroi.
O alta dezamagire a venit din partea lui Dan Voiculescu, pe care-l credeam general de Securitate. Pana si numerele masinilor de la firma acestuia, GDV, pareau a insemna "General Dan Voiculescu". Dupa deconspirarea dosarelor, aveam sa aflam ca ditamai generalul nu era decat un banal Felix, pe care-l lua la intrebari cate un ofiter de rang inferior.
A aparut apoi pe ecrane Dinu Patriciu, oligarhul suprem, daca ar fi sa-i dam crezare presedintelui Traian Basescu. Inchis cateva zile in beciul Politiei, Patriciu parea a fi portretul ideal al mafiotului roman, iar arestarea sa o adevarata sarbatoare a independentei Justitiei. La fel ca orice minune, nici acesta nu a durat mai mult de trei zile si, dupa primele cercetari, singura certitudine consemnata intr-o sentinta judecatoreasca este faptul ca telefoanele sale au fost interceptate ilegal.
In aceste conditii, nu se pune oare corect intrebarea daca nu cumva toate aceste jocuri mediatice aveau o bataie ceva mai lunga? Poate ca vehicularea acestor nume grele trebuia doar sa-i convinga pe oficialii de la Uniunea Europeana ca Justitia functioneaza liber, ca nimeni nu e mai presus de lege, ca marea coruptie incepe sa fie decapitata. Pentru un scop atat de nobil, abuzul nu devine decat un banal moft, care ar putea, e drept, sa compromita pe viitor chiar actul de justitie. Daca scopul acestui circ mediatic nu a fost decat acela de a da semnale catre UE, nu era oare mai bine sa se faca un compromis cu cei trei mega-oligarhi si sa se puna bazele unei puscarii patriotice, in care oamenii de afaceri sa vina de buna voie de acasa cu hainele groase si sa se aseze singuri in celule? N-ar mai fi pusi in dificultate nici procurorii, iar ministrul ar putea raporta un bilant pozitiv fara a mai putea fi contestat de nimeni. Singura persoana care ar pierde in acest joc sinistru ar fi Elena Udrea, ale carei biletele nu ar mai folosi nimanui. O puscarie patriotica, iata ce i-ar mai lipsi Romaniei in aceasta perioada de crize politice generate de ambitii si orgolii pe care doar timpul va reusi sa le puna la locul potrivit, adica in raftul cel mai de jos al ridicolului.
P.S. In aceeasi nota sinistra poate fi incadrat cel mai penibil text care a fost scris vreodata, pe care-l semneaza Gabriel Liiceanu. Pe doua pagini, filosoful care l-a tradus pe Heidegger vorbeste cu Siegfried, un BMW seria 3, care s-a suparat foc atunci cand in garajul metafizic a aparut Marcello, un Alfa Romeo urban. Merita citite aceste meditatii, caci vor trece multe secole pana cand infantilismul va mai face astfel de victime.

---

Despre autor: