Sigur ca romanul lui Bassani despre Gradinile Finzi-Contini se poate citi in multe feluri. E o marturisire despre o lume disparuta, e o elegie, o povestede dragoste. Si altceva.

Bassani e un scriitor pe care nu-l jigneste epitetul „interesant". Desigur, i se poate spune si „important", „mare", „exponent de seama al generatiei sale", nume sonor al literaturii italiene. Nimic nu e nepotrivit din aceste caracterizari. Eu as spune ca, prin aceasta carte (si nu numai), Bassani e un scriitor evreu tipic, un intelectual semit care reflecteaza la soarta poporului sau. Gradinile Finzi-Contini sint metafora Edenului pierdut. Dar si a Pamintului Promis. A visului pe care orice evreu cu constiinta identitatii il are: acela de a avea o tara. O tara pierduta, o tara visata.

In „Gradinile Finzi-Contini", Bassani descrie acel mediu cult si rafinat al evreimii instarite din perioada interbelica, traduce totul intr-un roman de o nostalgie fara paliative, recreeaza o lume care surprinde prin frumusetea si fragilitatea ei. Si te lasa sa vezi totul prin ochii adultului care povesteste totul dupa ce acea lume a disparut, caci autorul ne spune, inca din prologul romanului, ca protagonista a fost deportata, impreuna cu familia ei, intr-un lagar de concentrare german, din care nu s-a mai intors niciodata. Insa ramine imaginea acelor gradini pline de viata, debordind de spirit ebraic liber, inca departe de amenintarile secolului trecut.

Orice scriitor evreu trebuie sa scrie despre poporul sau, despre poporul cartii. Intr-un anume fel, orice scriere este un dans cu cartea. Cartea care nu poate fi distrusa, cartea dinauntru. Cartea din Templul invizibil, purtat ca o taina prin secole. Gradinile Finzi-Contini sint un vehicul pentru nostalgie, insa si pentru speranta slabita, dar nu distrusa, ca ele vor putea iesi din starea de ruina pentru a straluci din nou. Eu (si) asa am citit romanul lui Bassani. Dar se poate citi si altfel. Veti vedea!