Urmatoarea carte din Colectia Cotidianul este romanul „Gradinile Finzi Contini", de Giorgio Bassani.

Cenzura fascista, legi antisemite, deportari in taberele de concentrare ale celui de-al Treilea Reich, umilire, marginalizare si persecutie: acestea au fost ororile carora evreii din Italia lui Mussolini trebuiau sa le faca fata. Desi nu a facut niciodata parada de originea sa evreiasca, Giorgio Bassani a fost nevoit sa scrie respirind aerul toxic al epocii. Constient de dramatismul vremurilor pe care le traia, Bassani declara intr-un interviu: „Nu sint un oaspete al timpului meu. Sint propriul meu oaspete".

Desi fundalul pe care defileaza personajele din „Gradinile Finzi Contini" e incarcat de amenintarile extremismului de dreapta, romanul lui Bassani nu e o moralizatoare punere la index a ororilor Holocaustului. E mai degraba cronica unor zile de fericire iluzorie, traite de un grup de tineri evrei din Ferrara, care incearca sa se izoleze de amenintarile viitorului sumbru in spatele portilor gradinii aristocratilor Finzi Contini, evrei la rindul lor. Ca aceste zile sint numarate se simte din fiecare rind al povestii care tocmai de aici isi trage tensiunea.

Desi constienti de pericolul de neevitat, tinerii refuza sa faca pronosticuri asupra viitorului, refugiindu-se intr-un prezent care nu le refuza nimic. Graitor e un pasaj care surprinde gindurile tulburatoarei eroine din romanul lui Bassani: „Anticipind apropiatul sfirsit, al sau si al familiei sale, Micól ii repeta intruna lui Malnate ca ei nu-i pasa citusi de putin de viitorul ei democratic si social, ca ura viitorul in sine, preferind mai degraba «le vierge, le vivace et le bel aujourd’hui», si inca si mai mult, trecutul, «dragul, scumpul, piosul meu trecut»". Adapostul prezentului feeric e insa provizoriu, iar iluziile tinerilor vor fi spulberate brutal.

Frumusetea grea a romanului a fost speculata de Vittorio de Sica, maestrul neorealismului cinematografiei italiene, care, in 1970, a transpus povestea in film. In 1971, pelicula cistiga Oscarul pentru Cel mai bun film strain si trofeul Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin. Bassani insusi a cochetat cu cinematograful: a colaborat cu regizori de talia lui Visconti si a semnat nenumarate scenarii, singur sau impreuna cu autori de prima mina, precum Pier Paolo Pasolini. „Gradinile Finzi Contini" nu e singurul roman al lui Bassani care i-a inspirat pe cineasti. Au mai fost ecranizate „Gli Occhiali d’oro" (1987), „La lunga Noe del ’43" (1960) si citeva dintre povestirile italianului. Tonul particular al prozelor lui Bassani e surprins intr-un articol omagial din „The Guardian", semnat de Jonathan Keats: „In romanele sale a facut cronica libertatii intr-un secol bintuit de amenintari".