Martea trecuta, cind concursul national de indignare daduse in clocot si portretul rasist al lui Basescu era aproape gata, cind eu insumi ma gindeam sa vind PSD-ului, cu tot cu copyright, expresia „Hitler cu tatuaj", ei bine, in aceasta agresiva si imputita tiganie generala, lui Boc i-a iesit, pardon de expresie, pasarica din gura. Il stiti pe Boc? Ala micu’. Ala pe care, atunci cind vorbeste Basescu la mitinguri, daca iti cobori privirea un metru, il descoperi in zona briului, repetind fara zgomot, dar cu mimica si pronuntie complete, discursul sefului venerat. Ei bine, Boc e newtonian: e prezent in legea universala a caderii fisei, fiindca, ascultindu-l in emisiunea lui Gheorghe, am priceput atractia universala a NONGUVERNARII. Altfel spus, tendinta rentabila a corpului politic de a tergiversa, de a evita angajamente clare, de a balti in dispute orizontale, de a savura avantajos confortul unei permanente aminari. Emil Boc, seful celui mai popular partid in sondaje, mi-a spus in fata, prin traducerea discursului sau monoton si interminabil, ca se simte perfect in pielea profitorului pasiv. Strategia politica: „Stai si cresti in opozitie", responsabilitate: „Ceilalti au inceput criza, ei sint raspunzatori", proiect politic: „PD nu va sustine decit un guvern rezultat din alegeri anticipate". Un filtru de bun-simt aplicat pe zgomotul retoric retine, fara eroare, ideea de durere in cot. Intr-o conversatie privata, in masina, presedintele ar numi-o, poate, durere in ALTA PARTE, dupa care ar trimite poporului, drept scuze, un buchet de trandafiri albi.

Oricum, avem o teorema: discursul aminarii permanente e cea mai articulata descriere a farsei publice. Cind o asculti, simti ca nerusinarea se masoara in boci si multipli de boci. Vezi autostrada, Pasajul Basarabi, asfaltul general si impaduririle indepartindu-se cu zece ani si pe tine imbatrinind cu patratul vitezei. Tu vrei prezent si primesti doar viitor, intr-un ritm care-ti transforma planul de weekend in strategie de pensie.

Daca ii numaram zilele de guvernare sincera, ingrijorata de starea tehnica a economiei si a legilor necesare, epoca Basescu-Tariceanu e o incasare frauduloasa a salariului de la stat. In aprilie 2005 a inceput criza anticipatelor, fenomen care a umplut de spume si clabuci rubrica „promisiuni", iar din „obiectivele ADA" a facut un desert comandat la alegeri si niciodata adus. A urmat Basesciada, adica apoteoza isterica si dezorientata a revansei, cind ministrii guvernau de la Turcescu, parlamentarii isi reglau gramatica la Nasul, iar presedintele se ingrijora de patrie doar la rating mare. Suspendarea si referendumul - noi prilejuri de abstinenta executiva si legislativa. Iar acum, cind la orizont e urgenta, bocii vor o pauza. Daca se fac anticipate, cum vor ei, sau daca se guverneaza intr-o doara, cu guvern de avarie, pina la termen - cum vor altii, avem iar un interval de dezinteres executiv, sacrificat pregatirilor. Intram iar intr-o perioada de repaos, de NONGUVERNARE lucrativa, in care prezentul colectiv e vizitat de alesi doar verbal.

Asa se face ca ieri, la Sibiu, atins parca de remuscari, Traian Basescu a facut un efort suprem de reconciliere si l-a adus la guvernare pe insusi Dumnezeu. „Poporul roman a exprimat vointa lui Dumnezeu pe 19 mai" au fost vorbele istorice care anunta un nou program politic. La prima vedere, sfinta alianta pare in regula. Atita doar: sa nu insiste vreun inger cu telefonul mobil, ca abia asteapta Voiculescu sa difuzeze, la Antene, caseta cu „diavol imputit".