Probele marilor ticalosii ale luptelor pentru putere din lumea literara, in timpul comunismului, incep sa iasa la iveala.

In aceste lupte erau amestecati securisti, personaje din Comitetul Central al PCR si insi din imediata apropiere a lui Ceausescu. Delatiunile pe care Eugen Barbu le adresa lui Ceausescu, precum si repetatele lui incercari de a face ordine in literatura romana, cu articole in "Saptamina", au o explicatie jalnic de simpla. Dupa ce a fost dovedit ca plagiator, in revista "Ramuri" condusa pe atunci de Marin Sorescu si in "Romania literara", al carei director era George Ivascu, Barbu a decis sa se razbune pe cei care ii sifonasera prestigiul. Fost prieten cu evreii in anii 50, devine ulterior adversarul lor feroce. Adversar al literaturii de porunceala politica in anii 60, acelasi Barbu se transforma in anii 80 in dulaul de paza al comunismului. Prin comparatie cu el, slugarniciile lui Adrian Paunescu sint mai degraba benigne. Nici Paunescu nu era dezinteresat cind scria in favoarea unuia sau a altuia: voia si el putere literara, dar nu cu mijloacele intrebuintate de Barbu. In spatele patronului de la "Saptamina" se afla o liota de tutari national-comunisti radicali, in general scriitori de mina a doua. Paunescu voia sa-si inregimenteze elita. Barbu se apropia tot mai mult de Securitate, in timp ce seful de la "Flacara" se bizuia pe aripa pupincurist luminata a Partidului si pe relatia lui personala cu Ceausescu. Intre cei doi a aparut un conflict de intiietate, din care, in cele din urma, invingator a fost Eugen Barbu, dar cu ajutorul involuntar al lui Paunescu insusi, cel din ultimii ani de la Cenaclul Flacara, cind in numele lui Ceausescu incepuse sa-si faca propria statuie. Am serioase indoieli ca in afacerea "Meditatiei transcendentale" Paunescu a incercat sa mai ajute si pe altcineva in afara de Marin Sorescu. Nu cred ca Andrei Plesu intra atunci in vizorul lui, chiar daca Paunescu se lauda ca

i-a pus pile si eseistului. Ca o fi dorit sa o faca, asta e cu totul altceva. Paunescu voia sa-si indatoreze clasicii in viata, nu pe un Andrei Plesu, care dadea tot mai numeroase semne, in clar, de ruptura cu ceausismul. Asta cu atit mai mult cu cit securistii din spatele lui Barbu ii furnizau acestuia dovezi ca Plesu, "transcendentalistul", devenise suporterul Solidaritatii din Polonia. Ce drama, totusi, pentru marele iubitor al lui Ceausescu si adevaratul poet de curte: e substituit de prefabricatul C.V. Tudor, dupa caderea sa in dizgratie.