Acum catva timp am citit in "Jurnalul literar", daca nu ma-nseala memoria, un text al d-lui Goma in care Domnia-Sa isi imagineaza ca un grup de amici literari, printre care imi face onoarea sa ma introduca si pe mine, ar "glumi" macabru pe seama dumisale, cu replici de genul "Cum, dom'le, mai traieste Paul Goma?!" Il asigur pe autorul "Patimilor dupa Pitesti" ca nu-mi sta-n fire sa fac astfel de "glumite" nici pe seama dusmanilor mei (pe care, de altfel, nici nu-i prea am), daramite pe seama Domniei Sale; dimpotriva, port un straniu respect personalitatii de opozant-disident-opozant al regimului comunist, admir doua dintre cartile sale, "Din calidor" (foarte buna) si "Ostinato" (buna) si incapatanarea cu care nu se sfieste sa proclame adevaruri incomode pentru multi, inclusiv in "Saptamana rosie".
Problema e ca daca, din diverse motive (fiindca esti prieten cu Breban si cu Tepeneag, de pilda), ai apucat sa fii trecut pe una din listele negre ale Domniei Sale, nu te mai spala zece ape si nu te mai scot de acolo nici dracii. Iar problema d-lui Goma e ca in frenezia sa de a-si dovedi dreptatea si convinge pe toata lumea de adevarurile proprii, nu mai ia seama in cine, cu un ciomag (imaginar, desigur) loveste, producand mari pagube colaterale. Astfel incat ai senzatia ca dreptatea si adevarurile sale (unele incontestabile) proclamate umbla cu capul spart.
Pot sa-mi inchipui cu usurinta si cu deliciu urmatoarea secventa: daca "prin abstract" (vorba tovarasului Ceausescu), Paul Goma ar trai un "roman intim" cu Naomi Campbell, iar aceasta, intr-un moment tandru i-ar susura in ureche niste nume (Liiceanu, Plesu, Manolescu, Breban...), prozatorul ar scoate-o imediat cu suturi din pat si din hotel. Pai nu-i pacat?!