Transpunind marea istorie la dimensiunile reduse ale vietilor noastre constatam ca intre antichitatea comunismului, vechiul regim de „trista", pentru unii, de nostalgica, pentru altii, amintire, si moderna epoca a integrarii in Uniune se afla lungul ev al tranzitiei.

In istoria clasica, farimitarea feudala in care puterea lorzilor atingea apogeul era contracarata de centralizarea monarhica. Modernitatea intra in istorie pe poarta regala. Cind Ludovic al XIV-lea, simbolul statului puternic, isi incepea lunga sa domnie, nobilii incercau ultima rezistenta: fronda. Nu au reusit. Dar acum stim, nu regele, ci statul, ca institutie, se intarea. In istoria noastra recenta, noii feudali lupta pentru conservarea apanajului. Si cum nimic nu dispare, ci totul se transforma, institutii sociopolitice ale comunismului, precum nomenclatura, sau represive, precum Securitatea, s-au metamorfozat consacrind o noua structura feudala. Simulind disparitia PCR, institutiile au supravietuit nu doar „antichitatii" comuniste si primului Ev Mediu, cel al tranzitiei. Vatafii comunismului, nomenclaturistii de toate spetele, care au aderat „spontan" inca din decembrie 1989 la oferta „vechiului patriciat" nomenclaturist, s-au „strins uniti" in jurul lui Ion Iliescu. Alaturi de el, batrinii comunisti dejisti, de la Birladeanu la Brucan, au garantat pastrarea privilegiilor. Clanurile politico-economice au avut astfel ragazul sa prinda cheag. Institutiile politice si administrative nu faceau altceva decit sa le faciliteze existenta.

De la statul fictiv controlat de o organizatie privata - partidul comunist - la privatizarea statului, drumul a fost atit de scurt ca societatea nici nu s-a putut dumeri. Si, pentru a justifica toata aceasta manevra, marxismul vulgar invatat in scolile de partid a fost inca o data folositor, caci ceea ce a urmat era, nu-i asa, inevitabila acumulare primitiva de capital. Intre timp, fractura sociala, politica si culturala s-a adincit, capatind o dimensiune economica necunoscuta in ultima jumatate de secol. Noile institutii, lipsite de orice fundament etic sau profesional, nu aveau nici o libertate. Administratia nu mai putea fi, ca in vreme centralizarii monarhice, virful de lance al institutionalizarii, caci era in fapt continuatoarea „feudalismului" comunist. Partidele erau si au ramas expresia intereselor acestei clase. Cu toate acestea, statul, acest monstru invocat de toti, fara probe, dar cu vehementa ignoratului, drept cauza a tuturor relelor, revenea incet, mai ales o data cu aderarea la UE. Or, prea mult spatiu public, prea multe reguli, prea multa justitie par sa strice socotelile „noilor imbogatiti", cu atit mai mult cu cit, culmea, institutiile, eliberate de tirania ideologica a comunismului, isi descopereau incet, dar sigur, libertatea.

Aderarea aparea ca poarta spre modernitatea mereu visata, niciodata atinsa. Or, ce semnificatie sa dam in acest context obsesivului, mult comentatului, laudatului sau prea criticatului numar 322? Si totusi, cei 322 de parlamentari au anuntat, prin votul de suspendare, triumful partitocratiei. Institutiile trebuiau sa inteleaga regula jocului. Clanurile locale, regionale si nationale, organizate in retele politico-economice, nu pot accepta schimbarea echilibrelor. Daca statul de drept devine o realitate, atunci beneficiile tranzitiei ar fi periclitate. Prin votul lor din 19 aprilie, cei 322 au anuntat noul Ev Mediu romanesc. Desi cu haine „nemtesti", precum boierii primei jumatati a secolului al XIX-lea, noua clasa nu se lasa influentata de „formele fara fond", ci promoveaza institutii neaose. Oricum, Europa e inca departe si nici nu se simte prea bine.

Lupta impotriva lui Basescu oferea toate atuurile pentru ca noul Ev Mediu sa fie pus sub zodia antitotalitarismului si legitimat in ochii europenilor. Operatiunea „suspendarea" a trezit consensul cvasigeneral al politicienilor nu doar pentru ca presedintele era jucator, ci, mai ales, pentru ca institutiile sa ramina sub control. Sa inteleaga cine sint „majores terae". Lungile dispute din jurul Justitiei si al serviciilor secrete indica doar o parte din miza razboiului politic. Folosind paravanul bataliei pentru parlamentarism asortate cu sloganuri antiautoritare, clanurile partidiste incearca sa incetineasca procesul de institutionalizare a regimului. Isterizind propagandistic publicul, papusarii au creat astfel premise pentru ca starea de surescitare generalizata sa credibilizeze, daca nu pentru cea mai mare parte a opiniei publice romanesti, cel putin pentru partidele europene, intregul demers „institutional" si „democratic" al suspendarii. Fatada europeana fiind asigurata, nici socialistii, nici liberalii europeni nu puteau avea obiectii de principiu impotriva procesului de revocare a presedintelui. Sansa ca partidele europene sa forteze institutionalizarea conflictului politic romanesc a fost ratata. Cel putin pentru moment. Sa asistam, oare, la ultima „fronda" inaintea consacrarii statului ca institutie? Nu vom afla curind, in orice caz nu la 19 mai.