Cativa din culturalii cu un rost mai mult decat dubios in redactiile, editurile si in ministerul unde erau angajati inainte de '89 ar fi trebuit sa fie morti de mult. Dar sunt vii si bine mersi si azi. Cand niste infiltrati ai Secur
Cativa din culturalii cu un rost mai mult decat dubios in redactiile, editurile si in ministerul unde erau angajati inainte de '89 ar fi trebuit sa fie morti de mult. Dar sunt vii si bine mersi si azi. Cand niste infiltrati ai Securitatii nu puteau fi acoperiti complet, ei erau "legendati" cu o poveste macabra si induiosatoare. Cum ar fi aceea ca sufera de o boala nevindecabila si ca au zilele numarate. Unul din acestia pleca mereu in Italia zicand ca are cancer de stern, iar cand se intorcea era atat de ameliorat incat puteai sa crezi ca solutia pentru cancer era un dus-intors pana la Roma si un tur prin magazinele cu blugi ieftini de pe acolo. Cand lua la rand birourile editurii ca sa-si plaseze blugii adusi din saptamana de "tratament", colegii il priveau cu ochii mari de mila, insa si cu un dram de lehamite: bietul de el avea sa fie ingropat curand, si lui ii ardea de bisnita! M-am interesat in mai multe randuri cum se mai simtea, intrucat imi era redactor la o carte si ma temeam ca-mi ramane cartea fara redactor, dar vestea ca se simtea binisor, in loc sa ma bucure, imi producea o stare de frustrare neancercata inca pana atunci. Nu-i deloc usor sa ai de-a face cu un om la care te uiti ca la un mort, si el sa se uite la randu-i la tine ca la un dobitoc. Intr-o vreme, numarul celor despre care se vorbea ca au o boala, al carei nume era preferabil sa nu fie pomenit, a crescut. "Legendarea", cand trebuia sa umpli editurile, presa, televiziunea si Ministerul Culturii cu ofiteri acoperiti, devenea o treaba de rutina: mergi cu ce a mai mers, ii faci pe toti muribunzi. Prezenta, iminenta mortii le taie colegilor cheful de a-si pune intrebari cu raspunsul la vedere. Si ce daca-i spion - zic ei - e om ca noi toti, moare si el ca oricare om. Partea proasta in toata povestea era ca nici unul din cei despre care circula zvonul ca erau cu un picior in groapa nu dadea semne ca l-ar muta in groapa si pe celalalt. Ba dimpotriva, si-l scoteau din cand in cand din groapa pe primul, ca sa poata pleca fara sa li se ceara socoteala la locul de munca, acolo unde-i trimiteau sefii lor adevarati, la Roma sau la Vaslui. Despre o femeie care lucra de o vesnicie la Sectia scrisori mi s-a spus chiar din prima zi de angajare ca are o boala la plamani, care nu iarta. Ideea ca boala ei nu ierta m-a tinut permanent la distanta de persoana. Si nu atat de persoana, cat de biroul unde lucra, de ocupatiile ei. Legenda o apara de curiosi. Femeia a murit, dar douazeci si cinci de ani mai tarziu. Ce-i interesant e ca, si dupa 25 de ani, tot la cauza aceea mincinoasa m-am gandit. Vezi, adica, fusese ceva, ceva adevarat. Iar ce-i si mai interesant e ca, sa fi trait si azi, tot cu mila crestina as fi privit-o. Ca pe un om care trebuia sa fie mort de treizeci de ani, si el saracul mai traia fara sa fie constient de ce-i fusese sortit.
Despre autor:
