Marți la pranz, după o agonie de o lună, venele prin care
o viață au curs sange și muzică deopotrivă au incetat să mai pulseze. Glasul in care-i mustea tot sufletul atunci cand se afla pe scenă i-a tăcut pentru totdeauna. Gil Dobrică, cel supranumit Ray Charles al Romaniei, a fost inmormantat ieri la Cimitirul Ungureni din Craiova.

Simțea că in curand va pleca in ceruri. A vrut să asculte pentru ultima oară vocea celui pe care l-a iubit o viață, "Dumnezeul muzicii", cum ii spunea el, Ray Charles. Le-a spus celor de la căpătaiul său să nu-l plangă. Apoi a zambit. Și a plecat, pentru totdeauna... Într-o zi de marți, in casa cu numărul 13 a surorii sale din Craiova.

AȘTEPTARE. Ieri la praz, la ora 13:00, cand a fost anunțată ceremonia, intr-o zi senină, așa cum a fost și sufletul lui, in fața imobilului de pe Strada Ecaterina Teodoroiu o mulțime cernită il aștepta pe maestru să-l conducă pe ultimul drum: prieteni din copilărie, rude, vecini, anonimi pe care i-a tulburat cu cantecele sale. Sunt muți de durere. În aerul adanc de tristețe se pornește să sune fanfara. Nu cantă cu jale. Poveștile incep să curgă o dată cu muzica. "Noi ii spuneam Georgică. Stăteam amandoi in Călărași atunci... Joia și duminica mă trăgea mereu să mergem la dans. Ieșise la modă twistul. La tango nu-i făceam față. Unde era un bal, hop și noi. Avea 14 ani atunci. Nu suport cand lumea spune despre Georgică că el a murit sărac și abandonat. El a avut un suflet mare și nu a cerut niciodată nimic, a primit numai ce i s-a dat. Mi-a spus odată: «Victoria, fiecare trebuie să iși ducă crucea lui!». Nu cred că s-a dus. E un vis din care aștept să mă trezesc...", spune Victoria Geonea din Călărași, prietenă din copilărie. E cu puțin inainte de ora 14:00. Fanfara se oprește. Preoții ies inainte, iar sicriul este așezat in mașina plină de coroane. Un bocet prelung izbucnește la plecare: "Fratele meu!". Copleșită de durere, Florina, sora maestului, merge sprijinită de Ion Popa, cel care i-a fost lui Gil Dobrică cel mai bun prieten: "«Să lupți, să ieși in lume și să canți», așa mi-a spus ultima oară. Multe uși s-au inchis in urma lui in muzică și nu știu cine o să le mai deschidă". Cortegiul se oprește, clopotele bat, pe deasupra mulțimii se aruncă bani, cum e obiceiul. Bocetele surorii sfașie după-amiaza insorită.

SLUJBA. Drumul cotește spre Biserica "Madona Dudu", acolo unde maestrului ii plăcea să meargă. Scările sunt ințesate de lume și de reporteri. "Păcat că abia după ce nu mai este in viață oamenii ii recunosc valoarea. A fost abandonat de lumea muzicală și nimeni nu a făcut nimic pentru el", spune cu tristețe cineva. Într-un colț, cațiva cunoscuți vorbesc despre sufletul lui mare. "Îi ajuta pe toți care veneau la el. Nu a avut familia lui, dar a avut grijă de familiile altora. Îi plăceau tare mult copiii. Era interiorizat, trăia mult in el, dar era o bunătate de om, il puneai pe rană." Sicriul este urcat pe scările bisericii, mulțimea de oameni il urmează. Biserica se umple ca pentru ultimul spectacol. "Hristos a inviat din morți, cu moartea pe moate călcand..." Slujba se termină, cortegiul pleacă pe ultimul drum și in urmă se aud parcă versurile pe care Gil Dobrică le canta cu sufletul pe tavă: "Viața noastră n-are parcă nici un rost,/ Viața noastră e un ban de schimb,/ Pe pamant, noi, oamenii, o ducem prost,/ Și murim absurzi și la timp"...