Pana la sfarsitul anului 2004, Romania a avut doi presedinti, Iliescu si Constantinescu, extrem de diferiti intre ei, dar ambii plasati la polul opus asa-numitului "presedinte-jucator". Primul a fost un candidat al stangii, provenit din nomenclatura
Pana la sfarsitul anului 2004, Romania a avut doi presedinti, Iliescu si Constantinescu, extrem de diferiti intre ei, dar ambii plasati la polul opus asa-numitului "presedinte-jucator". Primul a fost un candidat al stangii, provenit din nomenclatura comunista si a facut eforturi considerabile pentru a-si asuma reflexele si practicile democratice. Desi engleza sa este de balta, ca de altfel si franceza, Iliescu, usor marginalizat in marele club al sefilor de state, a facut totusi o figura acceptabila, sub aspectul comportamentului. Cel de-al doilea, Emil Constantinescu, intelectual pur-sange, manierat, elegant, reprezentant al dreptei politice, a actionat in litera si spiritul Constitutiei, iar ceea ce i s-a reprosat este legat doar de anumite ezitari in reformarea atat de mult asteptata a societatii romanesti. Si, in primul rand, a serviciilor secrete care, de altfel, l-au si infundat. I s-au pus in carca toate aiurelile de care vinovata a fost CDR. Venit pe lume odata cu Traian Basescu, mitul "presedintelui-jucator" s-a transformat in strigoi, prin agresivitate, proasta crestere si incalcarea regulilor democratice de conduita. Poate rezista, in timp, un asemenea model? Cand Basescu a castigat prima si a doua oara Primaria Generala a Capitalei, opinia publica, in special simpatizantii sai, mai numerosi decat nesimpatizantii, a avut certitudinea ca se afla in prezenta unui mare luptator. A unui personaj capabil sa mute muntii. A unui adevarat barbat de stat in stare sa-si asume, cu orice risc, schimbarile rapide de care avea nevoie societatea - in speta, Bucurestiul - pentru a accede la inalta civilizatie europeana. Dezastrul mandatului de la primarie a fost pus de catre simpatizanti pe seama boicotului PSD, aflat la guvernare si care domina atat primariile de sector, cat si Consiliul General. Prea putini au observat ca blocajul creat si vesnica stare conflictuala, care practic au paralizat Bucurestiul, inghetand toate proiectele importante, erau generate de Basescu. In timp ce mitul politicianului jucator se instala in constiinta publica, PSD isi eroda, la guvernare fiind, credibilitatea. La fel ca si Emil Constantinescu, Traian Basescu a obtinut un mandat prezidential pe valul sperantei unei importante parti a populatiei, adepta a unei politici de dreapta si aflata in crestere prin trecerea unor nehotarati din asa-numita Romanie tacuta de partea Aliantei DA. Iar cresterea s-a accentuat si mai mult dupa victoria la prezidentiale, de vreme ce Basescu a castigat cu voturile a circa 30 la suta din electorat, dar apoi in sondaje atinsese 80 la suta. In timp ce, vesnic agitat, se rafuia pe toate fronturile posibile cu adversarii reali sau imaginari, mitul "presedintelui-jucator" se consolida. Declinul a venit abia recent. Desi sunt inca multi cetateni care isi imagineaza ca, intr-un stat democratic, european, un presedinte poate taia si spanzura in dispret fata de importanta institutie a Parlamentului, fata de partidele politice si alte instrumente ale democratiei. Dar a miza pe acestia, propunand contracandidati gen Basescu, ar fi o teribila capcana.
Viitorul apartine altui model de presedinte. Echilibrat, cult, bine educat, experimentat in contacte la nivel inalt. Nejucator. Dar bun mediator. Arbitru al crizelor. Pentru a fi ales de un electorat caruia i s-a facut lehamite de conflicte si crize, nu este necesar sa se dea popular. Sau smecher de cartier. Un partid puternic sau o coalitie de partide trebuie sa nominalizeze nu un Basescu 2, ci chiar opusul sau. Si asta chiar incepand de maine, cand putem asista la suspendare si demisie.
Despre autor:
