Arestarea lui Eraldo Pintori

Din păcate, in 1948 s-au operat anumite verificări ale membrilor nu numai in randurile Partidului Comunist, ci și in Frontul Plugarilor, și Lazăr Ștefănescu, tot datorită trecutului său dubios, s-a trezit exmatriculat și din partid, și din deputăție, și din funcțiile ministeriale in care parvenise prin sprijin politic. Din acel moment, cum singur recunoștea in ancheta Securității, "am adoptat o atitudine complet ostilă față de comuniști", aderand la Partidul Social Creștin in februarie 1949, cand acesta avea doar un membru.

Cu Lazăr Ștefănescu a avut doi membri. Cu acest partid, care avea numai doi membri, și cu asemenea oameni alienați de politică a avut Eraldo Pintori ghinionul sau imprudența să intrețină contacte supravegheate indeaproape de Securitate. Din perspectiva zilei de azi, ii putem acorda circumstanțe atenuante, pentru că nu a căzut numai el intr-o asemenea cursă. În epocă, mii de oameni au infundat pușcăriile doar datorită faptului că n-au fost atenți cu cine și ce discută.

Pe mana Securității

În primăvara lui 1950 s-a intamplat un fapt semnificativ: Gheorghe Săndulescu și Lazăr Ștefănescu au incercat să-i racoleze in Partidul Social Creștin pe deputatul Mihail Ghelmegeanu, profesor universitar pe deasupra, și pe Florica Bagdasar, directoarea Institutului de higienă mentală, ambii fiind simpatizanți notorii ai comuniștilor. Vulpe bătrană, Mihail Ghelmegeanu le-a spus că "n-a sosit incă momentul, aveți răbdare, semnalul va sosi tot de la mine". Iar răspunsul Floricăi Bagdasar a fost unul amestecat, de o asemenea manieră incat interlocutorii ei să nu ințeleagă nimic. Fiind pe fază, la 24 mai 1950, Securitatea a propus arestarea lui Mihail Ghelmegeanu și a Floricăi Bagdasar, pentru "omisiune de denunț" și "complicitate la complot impotriva statului". Însă eșalonul politic nu a fost de acord cu această soluție, și un posibil scandal a fost stins din fașă. Indus in eroare de Săndulescu și de Ștefănescu, Eraldo Pintori era convins totuși că Mihail Ghelmegeanu și Florica Bagdasar aderaseră la social-creștinism și relațiile lui cu șefii fantomaticului partid s-au intensificat. Și, de acum, o anume intrebare nu mai poate fi evitată: de ce nu s-a propus și arestarea lui Eraldo Pintori, care intrase in contact cu Săndulescu și cu Ștefănescu cu cel puțin doi ani inainte. Pentru că, desigur, lăsand relațiile lui Eraldo Pintori cu ficțiunea Partidului Social Creștin să se dezvolte in liniște, Securitatea ar fi dispus de argumente mai consistente pentru a blama in mod public așa-zisele "activități frauduloase" ale Legației Italiei și amestecul ei in treburile interne ale Romaniei. Astfel incat arestarea lui Eraldo Pintori a survenit abia peste un an, la un moment socotit oportun. La o săptămană după Eraldo Pintori, mai exact la 4 mai 1951, a fost arestat și Lazăr Ștefănescu, iar la 13 mai 1951 a fost ridicat de la domiciliu și Gheorghe Săndulescu, inconștientul care-i amestecase pe toți intr-o afacere dintre cele mai dubioase.

O altă organizație anticomunistă secretă, nu departre și ea de ficțiune, cu care Eraldo Pintori a avut neșansa să aibă contacte intrate in atenția organelor Siguranței, a fost aceea care grupa niște foști consilieri, atașați și consuli din Ministerul Afacerilor Străine. Dintre aceștia, Ion Chinezu, Corneliu Blaga și Moise Baltă se aflau in relații și cu cercurile greco-catolice, iar Alexandru Ștefănescu, Ulpiu Traian Gomboșiu și Ion Popovici – cu cercurile romano-catolice. În plus, Alexandru Ștefănescu ii devenise un fel de mentor și nu era exclus să fi fost rude. În noiembrie 1947, cand principalii conducători ai Partidului Național-Ţărănesc erau judecați de Tribunalul Militar București, Ion Chinezu și Moise Baltă au declarat intr-un anturaj nu prea sigur: "Procesul Maniu e o inscenare monstră, după convingerea bisericii graco-catolice, pusă in practică de Moscova, prin guvernul Groza, pentru a lichida opoziția, ce reprezintă adevărata democrație a anglo-americanilor. Numai așa se poate trece rapid la bolșevizarea Romaniei, sub toate raporturile. Și cum azi anglo-americanii incă nu sunt pregătiți, iar țara este ocupată de armata sovietică, populația și biserica greco-catolică trebuie să tacă, să indure orice sacrificiu, pentru a nu provoca agitații inutile, care ar primejdui viitorul țării. Dar biserica greco-catolică se identifică intru totul cu Maniu și Partidul Național-Ţărănesc. Iar in viitorul apropiat, dacă nu acum, in primăvară, jertfele lor vor fi răsplătite cu victoria armatelor anglo-americane". Trecem peste eroarea lui Iuliu Maniu de a transforma Biserica greco-catolică in biserică de partid, ceea ce va furniza comuniștilor un motiv important pentru scoaterea ei in afara legii. Însă a sosit și primăvara lui 1948 și nu s-a intamplat nimic din cele prezise. Anglo-americanii au continuat să rămană cu arma la picior, deși războiul rece se declanșase de mult.

Acțiuni
anticomuniste

Pană atunci, Ulpiu Traian Gomboșiu, fost atașat de presă la Budapesta, era recomandat de unele documente drept informator prezumtiv al Siguranței. Un alt informator al Siguranței, cert de data aceasta, era Corneliu Blaga, fost prim-secretar de legație. Moise Baltă, fost consilier de presă la Bratislava, a fost surprins ascultand Radio Londra – culpă gravă in anii aceia –, intr-o casă din Rucăr, și Siguranța il va supune unei anchete penibile. Fost membru al Partidului Național-Ţărănesc, scos și el in afara legii, cu prilejul alegerilor din noiembrie 1946, făcuse propagandă activă in favoarea lui Iuliu Maniu, aflat acum in detenție. Evident, Moise Baltă a fost nevoit să se retragă din joc, dar au rămas pe poziții Alexandru Ștefănescu și Ion Popovici, care au căzut in eroarea de a se asocia cu un fost deputat liberal, Constantin Bursan. Încă de la inceputul războiului, acesta era urmărit de toate serviciile secrete din Romania, deși cu unele din ele colaborase, mai ales in menținerea legăturilor cu birourile serviciilor speciale britanice de la Ankara și Istanbul. Dar, in același timp, toți bănuiau că face un joc dublu, dacă nu chiar triplu, ceea ce nu era departe de adevăr. Acum, Constantin Bursan pretindea că avea in spatele său o organizație anticomunistă bine articulată și cei doi consuli s-au lăsat seduși de arguția lui. Interesant este faptul că Bursan se arătase interesat să colaboreze cu Securitatea, sub numele de cod Vlaicu, dar famigerata instituție l-a abandonat in scurt timp, deoarece ii furniza "informații de suprafață". Și, din colaborator al Securității, Constantin Bursan, impreună cu anturajul lui, devine obiect de studiu al organelor represive.

Prin cercetarea arhivelor din timpul războiului s-a aflat că acest Constantin Bursan lucrase și pentru germani, și pentru englezi, și pentru francezi și, din cand in cand, chiar și pentru romani. Ca să nu mai vorbim și despre colaborarea lui cu organizațiile sioniste din Romania, cărora le mijlocise corespondența cu Comitetul de Salvare de la Istanbul și pentru care obținuse certificate de emigrare in Palestina prin prietenii săi din serviciile speciale britanice. Iar din realitatea imediată, la 8 mai 1951, Securitatea a constatat: "Constantin Bursan a sprijinit cu bani acțiunea lui Ion Popovici, fost consul general, care transmitea, prin intermediul Legației Franței, lui Constantin Vișoianu informații din partea unui grup subversiv al Partidului Național-Ţărănesc". Constantin Vișoianu fiind fost ministru de Externe al Romaniei, Constantin Bursan a fost arestat, aceeași soartă impărtășind-o și Popovici, la 10 decembrie 1950. "Prin anchetarea lui Ion Popovici – specifica un document al Securității – s-a ajuns la Eraldo Pintori."

Efectiv, Ioan Popovici ar fi declarat in anchetă că a depus "o activitate de spionaj și pe linia Legației Italiei, furnizand informații lui Eraldo Pintori". Într-adevăr, Ion Popovici il cunoscuse pe Eraldo Pintori cu patru-cinci ani in urmă, prin intermediul lui Alexandru Ștefănescu, și in ianuarie 1947 italianul l-ar fi recrutat. După ce fostul consul fusese epurat din Ministerul Afacerilor Străine, in noiembrie același an, relațiile dintre ei s-ar fi intensificat. Firește, Ion Popovici și Alexandru Ștefănescu, arestat ulterior, declaraseră altceva, dar asta a fost interpretarea Securității și ea a rămas pe hartie. În realitate, cei doi ex-diplomați romani ii furnizaseră lui Eraldo Pintori informații inofensive despre schimbările survenite in Ministerul Roman al Afacerilor străine după 5 noiembrie 1947, cand Gheorghe Tătărescu, fost de mai multe ori prim-ministru, fusese nevoit să-i facă loc Anei Pauker la conducerea diplomației bucureștene. Și partea romană oricum ar fi trebuit să comunice aceste schimbări Legației Italiei, in mod oficial.

Eraldo Pintori,
in colimator

Citeste si:

Cu toate acestea, Securitatea nu punea nici un preț pe cutumele diplomatice normale, după ea, componența Ministerului Afacerilor Străine reprezentand un secret de stat, și la 25 aprilie 1951 a emis un referat in care erau incriminate toate păcatele lui Eraldo Pintori, in pimul rand vinovăția acestuia de a fi desfășurat "o activitate de spionaj". Apoi, la 27 aprilie 1951, Eraldo Pintori a fost arestat și, in aceeași zi, in planul de lucru al Securității in respectiva afacere se preciza: "Toată atenția va fi indreptată spre demascarea activității lui Eraldo Pintori, element principal in anchetă". În aceleași imprejurări, la percheziția efectuată la domiciliul lui Eraldo Pintori in ziua cand a fost arestat, s-au găsit asupra lui o notiță privind mai multe monede de aur primite in custodie de la generalul Mihail Negruzzi și o altă notiță referitoare la două ceasuri, două broșe și trei inele, toate din aur, primite de la un anume Arthur Kowler, pentru a fi scoase din țară. Faptul a permis implicarea lui Eraldo Pintori și in alte afaceri decat cele de așa-zis spionaj.

Cine era, de fapt, Eraldo Pintori? Se născuse la Lavena, Italia, la 19 octombrie 1915, și in toamna lui 1922, cand avea numai 7 ani, sosise in Romania impreună cu părinții săi, Antonio și Antonietta. Începuse să se intrețină din propria muncă inainte de a ajunge la majorat, lucrand la societatea de asigurări Generala, din 1930 pană in 1936. Apoi, intre 1936 și 1948 fusese angajat de lnstitutul italian de cultură, sub conducerea lui Bruno Manzone. La inceputul anilor ’40 se căsătorise cu Argilia Olivotto, italiancă și ca naționalitate, și ca cetățenie, născută la 27 martie 1916, la Furnicași, județul Muscel, provenind dintr-o familie de italieni stabiliți aici in primul deceniu al veacului. Aveau un copil și locuiau impreună in București, pe Str. Laurențiu Claudian nr. 29. Din 1948, Eraldo Pintori se transferase ca funcționar la Legația Italiei, devenind unul din cei 48 de funcționari ai oficiului diplomatic peninsular.

La Institutul italian de cultură, Eraldo Pintori pregătea administrativ diverse manifestări proiectate de Bruno Manzone. De asemenea, intocmea liste cu diferiți funcționari din ministerele romanești ale timpului, care urmau să fie invitați la reuniunile organizate de institut. Nu lipseau din aceste liste italieniștii Alexandru Marcu și Alexandru Balaci, diplomați acreditați candva in Italia, șefi de direcții in Ministerul Artelor, și mulți alții. Totodată, Eraldo Pintori le intocmea fișe tuturor celor care frecventau regulat cursurile de limbă, civilizație și cultură italiană. Pană și aceste activități vor fi considerate de Securitate drept acte de spionaj. Iar in cadrul Legației Italiei, din propriile mărturii, se ințelegea că Eraldo Pintori era un om bun la toate. De pildă, menținea legătura cu funcționarul bancar Franz Kravtchiack, prin care legația făcea schimb legal de devize. Se interesa de condițiile trecerii unor mărfuri și bunuri prin vămile romanești. Primea de la cei care se repatriau valori destinate transferului in Italia. Păstra legătura cu diverși cetățeni romani agreați de legație, primind de la ei și unele informații de interes public, dar de negăsit in ziarele timpului. Și, de cate ori se ivea ocazia, era gata să facă servicii mai mici sau mai importante superiorilor săi din oficiul diplomatic peninsular. Mai pe scurt vorbind, făcea tot ce era posibil ca să apară drept o persoană indispensabilă, pretabilă la orice misiune. În fond, era un slujbaș fără suprafață, zelos să se mențină in funcție, insistența Securității de a-l transforma in cap de afiș al unei senzaționale afaceri de spionaj frizand pur și simplu absurditatea. Privind lucrurile retrospectiv, se poate spune că două erori au complicat in epocă nu numai existența lui Eraldo Pintori, ci și pe cea a legației. Și prima eroare, după opinia noastră, aparținea chiar celor abilitați să organizeze activitatea intregului oficiu diplomatic al italienilor. Avand in vedere condițiile imposibile in care lucrau toți diplomații occidentali in Romania acelui timp, priviți cu o suspiciune nedisimulată de autoritățile comuniste și mișcandu-se permanent sub filajul Securității, nu era normal ca un simplu funcționar inferior să știe tot ce se intampla in legație și tot ce preconiza conducerea ei. Și să colporteze aceste informații in afara legației. Într-un fel sau in altul, activitățile s-ar fi cuvenit compartimentate și să-și vadă fiecare de treaba lui, fără să tragă cu ochiul sau cu urechea la preocupările altora. Or, cum se va vedea din ancheta indelung prelungită de Securitate, din aprilie pană in septembrie 1951, precum și după aceea, Eraldo Pintori știa prea multe și, mai ales, era la curent cu unele lucruri despre care n-ar fi trebuit să știe nimic. Și eroarea de a-i fi incredințat prea multe secrete nu aparținea numai lui Mi-chele Scammacca, ci și altor diplomați italieni.

Erori peste
alte erori

A doua eroare aparținea lui Eraldo Pintori și l-a afectat personal. Din cupiditate, după ce primise misiunea de a organiza transferul unor valori ale conaționalilor săi in Italia. Pintori a inceput să perceapă comisioane mai mult sau mai puțin rezonabile de la cei cărora le aranja facilitățile respective. Și este greu de știut dacă Michele Scammacca sau Giuseppe Puri Purini avea cunoștință despre această potlogărie. Cert este că, de la un anume moment, Eraldo Pintori a inceput să fie tratat cu un oarecare dispreț, atat de colegii săi din legație, cat și de cei care se repatriau și care nu ințelegeau de ce erau vămuiți și de un conațional, după jaful la drumul mare practicat de regimul comunist de la București. Treptat, in jurul lui Eraldo Pintori se crease o atmosferă greu suportabilă, și această atmosferă l-a insoțit și in pușcărie, unde l-a copleșit sentimentul că era abandonat și uitat de compatrioții săi. Această stare de spirit i-a marcat tot comportamentul de pe parcursul anchetei.

În ceea ce il privește strict pe Eraldo Pintori, totul s-a năruit in martie 1951, "cand un fost coleg de școală al meu, actualmente căpitan de Securitate, va recunoaște el insuși, mi-a spus că era bine să plec din țară, deoarece văzuse dosarul meu și știa că activitatea mea era cunoscută". Panicat, Eraldo Pintori l-a abordat pe Giuseppe Puri Purini și i-a cerut să-l transfere la Beirut. Puri Purini a fost de acord, insă era prea tarziu. Primul interogatoriu la care a fost supus Eraldo Pintori s-a desfășurat chiar in ziua reținerii sale, la 27 aprilie 1951.

Un nou ministru al Italiei

Noul ministru al Italiei la București, Alberto Calisse, avea in jur de 55 de ani. Anterior, reprezentase țara lui la Kabul, in Afganistan, iar mai inainte indeplinise misiunea de consul general in cateva țări mai mult sau mai puțin importante. Studiase in Italia și era licențiat in drept, tatăl său fiind, de asemenea, un reputat profesor de drept internațional. Alberto Calisse era căsătorit și avea trei copii: o fată căsătorită și ea, care trăia in Venezuela, și doi băieți, unul de 12 și altul de 16 ani. La 15 zile după ce descinsese la București și-a prezentat scrisorile de acreditare, consumand incă o săptămană sau două in vizite de curtoazie la diverse legații prietene și in primirea unor vizite de răspuns.
Sosind in Romania după arestarea parohului Pietro Ernesto Clemente Gatti și inainte de arestarea lui Eraldo Pintori, era evident pentru Alberto Calisse că il aștepta o misiune complicată și grea, cu multe capcane. Ca și alți diplomați occidentali acreditați in această țară, nici el nu avea experiență in materia mizeriilor inerente ce surveneau in relațiile cu autoritățile unui stat comunist. Și primul lui gest a fost unul strict defensiv. A convocat intregul personal al legației și l-a avertizat: "Băgați bine de seamă ce faceți și nu umblați după prostii, că vedeți ce a pățit Pintori. Suntem in țara romanească și trebuie să respectăm legile ei". Informația provenind de la agentul sau agenta cu numele de cod H. It. 11, recrutat sau recrutată de Securitatea romană chiar din interiorul legației. Numai că nu se știa ce legi incălcaseră parohul Clemente Gatti și funcționarul diplomatic Eraldo Pintori. În Romania acelui timp nu existau legi care să interzică personalului unei legații străine să se informeze in legătură cu situația politică, socială sau economică din țara in care il acreditase autoritatea supremă a statului său. De asemenea, Romania nu dispunea de o legislație conform căreia rezidenții străini in curs de repatriere trebuiau deposedați de orice avere inainte de a trece peste frontierele țării. Jaful de această factură nu putea fi legalizat oficial fără a starni proteste in toată lumea civilizată și fără a implica Romania in complicații internaționale de neprevăzut. În sfarșit, nici un paragraf de lege emisă la București nu explica de ce unor rezidenți străini li se permitea să plece din țară și altora nu. În toate cazurile expuse, legea era făcută de Securitatea romană, o lege paralelă și contradictorie in raport cu legile in vigoare, absconsă și necunoscută cetățenilor țării. Numai relațiile neinspirate ale lui Eraldo Pintori cu reprezentanții fictivului Partid Social Creștin erau problematice, putand fi interpretate oricand ca un amestec flagrant in afacerile interne ale Romaniei acelui timp.

Tentativele repetate ale lui Alberto Calisse de a stabili un contact cu cei doi italieni arestați s-au dovedit a fi inutile. Cat timp se aflau in anchetă, mai exact pană cand nu erau condamnați, aceștia nu puteau să primească vizite sau, in limbaj specific, nu avea dreptul la vorbitor. Legația nu știa nici măcar că parohul Clemente Gatti și Eraldo Pintori erau anchetați in cadrul a ceea ce se numea pe vremea aceea "lot de invinuiți", cercetat solidar pentru o culpă comună.