Dacă apelăm la dicționar, lucrurile par simple și clare: demisia e actul prin care un salariat sau un demnitar se retrage dintr-o slujbă sau o funcție, renunță la ea. În viața de fiecare zi, oamenii demisionează in trei situații: cand găsesc un loc de muncă mai bun (demisia de carieră), cand evită să fie dați afară (demisia remediu) și cand nu mai suportă ceea ce se petrece la locul respectiv de muncă (demisia isterică sau luatul lumii in cap). Se verifică acest statut al demisiei și in viața politică romanească?

Nu. Clasa politică și mass-media au reușit să facă din demisiile "la varf" un adevărat spectacol de sunet și de lumină, de o varietate și o complexitate greu de descris in spațiul restrans al unui comentariu ca acesta.

Ați ghicit, evident, toate gandurile astea imi trec prin minte pentru că Traian Băsescu tocmai a lansat pe piață ideea demisiei-șantaj. Dar nu avem de-a face decat cu ultima formă, pe care o imbracă un fenomen mult mai amplu. Mihai Răzvan Ungureanu ne-a prezentat la inceputul anului o "demisie de onoare", in vreme ce secretarii de stat ai PD-ului au iscălit spășiți "demisii in alb", iar la instituția prezidențială insăși asistăm de doi ani la "demisii in valuri", de la Andrei Pleșu la Adriana Săftoiu.

Citeste si:

În 2005, Mircea Miclea demisiona de la educație ca victimă a bugetului. Apoi a demisionat George Copos, pentru a se putea "prezenta" la DNA. Avem demisia cu renunțare in cazul CPT și demisia cu realegere in cazul CTP. Am avut demisie cu suspendare a demisiei la SGG, in cazul Stroe. Demisia poate fi onorabilă, strategică, profilactică. Neașteptată sau degeaba așteptată, reală sau virtuală, acceptată sau neacceptată, contestată sau aplaudată, utilă sau creatoare de blocaj, precoce sau tardivă, dificilă sau facilă, populară sau nepopulară, istorică sau inutilă, incitantă, onestă, cinică, impusă sau din proprie inițiativă, din șantaj, din slăbiciune, din imprudență, din complot, din prostie, categorică, salvatoare, rușinoasă, destabilizatoare... În fiecare lună asistăm la o nouă contribuție novatoare in domeniu.

La Timișoara, Gică Hagi a lansat demisia de 12 ore. La TVR asistăm la demisii "pe țeavă" (Culcer și Giurgiu), iar in fața CNSAS am avut de-a face cu demisia ca efect al spovedaniei forțate (Mona Muscă sau Carol Sebastian). Eu insumi sunt un profesionist al domeniului și nu mă pot exclude din acest scurt studiu. În ultimul an am demisionat de la președinția executivă a PSD și de la președinția Camerei Deputaților. De fapt, la celebra reuniune informală a partidului, de la Otopeni – Hotel Confort, Mircea Geoană a supus la vot propunerea sa ca eu să-mi dau demisia din cele două funcții. PSD-ul a creat astfel o nouă instituție juridică: demisia pentru altul! Precizam, de aceea, in momentul demisiei de la Cameră că o inaintez "ca rezultat al deciziei colegilor din PSD și din respect pentru instituția Parlamentului".

În concluzie, pentru politicieni și zonele asociate lor putem spune că demisia e rareori un simplu act unilateral de voință. Universul intreg e asociat cu acest gest. Uneori, după demisie te intorci de unde ai plecat (dacă ai plecat de undeva), alteori urci o treaptă, alteori dispari. Interesant lucru, de obicei demisia e un gest care se referă, decurge din trecut. Demisia politică romanească se dorește mai curand un instrument prin care poți influența viitorul. Ne vom saluta probabil tot mai des, incepand din această săptămană, cu formula: "Să demisionați bine!".