„Omul politic roman e imbecil, barbar si anticultural. Cine nu ma crede sa binevoiasca a asculta «discursurile parlamentare» sau a citi articolele de gazeta ale oamenilor nostri politici. Cum sa ceri simpatie pentru arta si cultura unor oameni care nu sunt in stare sa inchege o fraza, care nu se pot ridica o clipa deasupra meschinelor interese si intrigi de culise?"

Liviu Rebreanu, 1923

Avind, de sarbatori, mai mult timp pentru amintiri, am recapitulat deceptiile suferite in ultimii saptesprezece ani. Si a trebuit sa recunosc ca intuitia mea politica nu e deloc stralucita, de vreme ce am mizat pe sperante care s-au dovedit, in cele din urma, simple iluzii. Concluzia nu m-a deranjat prea tare, deoarece ii cunosc, azi, cauza. Am pus prea mult pret pe logica si pe bunul-simt, care nu au, de fapt, nici o valoare in politica. In schimb, am ajuns la o banuiala interesanta. Ca prezentul se vede mai bine daca-l privesti din trecut!

Asta m-a pus, insa, in fata unei intrebari neasteptate. Nu cumva am vorbit destul de „deceptii", de „esecuri", de „asteptari inselate"? N-ar fi timpul sa ne gandim, inainte de a fi prea tarziu, si la altceva? La ceea ce am pierdut sau suntem pe cale sa pierdem (fara sa observam macar!) in timp ce intreaga noastra atentie e indreptata spre conflictul dintre Basescu si Tariceanu?

Generatia mea a fost silita sa invete istoria dupa manualul lui Roller si sa auda mai mult de un deceniu („obsedantul deceniu") ca broasca testoasa sovietica era cea mai mare broasca testoasa din lume. Cu toate acestea, constiinta nationala n-a sucombat. La prima ocazie, ivita in 1964, ea a iesit din catacombe. Si a facut-o cu un entuziasm care a permis partidului comunist s-o speculeze, pentru a o inhama la carul ideologiei.

Dar ce n-a reusit teroarea reusim, se pare, noi in libertate. Suntem in mare pericol, cred eu, sa integram in Europa doar „un stat". Nu si „o tara". Identitatea noastra e prinsa, azi, ca intre doua pietre de moara, intre „nationalismul" de tip Becali si cei care vor sa considere „nationalism" tot ceea ce se leaga de „national".

Voi da un singur exemplu. Le pasa politicienilor de azi ce se intampla cu memoria noastra? Ei se bat sa scoata bani din schimbarea bordurilor de granit ale trotuarelor cu altele de ciment (mai proaste, deci) in Bucuresti, in vreme ce la Mausoleul de la Marasesti ploua, aflu, peste osemintele soldatilor romani cazuti intr-o batalie pe care am putea-o socoti „Termopilele noastre". Da, „Termopilele noastre", deoarece 5 divizii romanesti au oprit acolo 12 divizii germane aruncate in foc de Mackensen.

Si care e recunostinta noastra? Prin acoperisul spart ploua, din cate mi se spune. Ploua, probabil, si in osuar, peste cranii, prefacand praful in noroi. Incat imi vine sa ma intreb daca nu cumva singurii oameni logici din Romania de azi sunt cei care isi iau lumea in cap.

Mi s-a reprosat deseori ca n-am „o gandire pozitiva", ca nu sunt in stare sa vad „jumatatea plina a paharului". Pe scurt, ca sunt „o cassandra".

De reprosul ca as fi „o cassandra" m-am aparat, relativ, usor. Le-am reamintit celor care nu se au bine cu mitologia ca „biata Cassandra" a prezis cu exactitate absolut toate nenorocirile care urmau sa se intample, deoarece fusese inzestrata de Apollo cu harul profetiei. Numai ca nimeni n-a crezut-o, n-a luat-o in serios. De reprosul ca nu vad „jumatatea plina a paharului", m-am aparat, insa, rau. Am neglijat nu doar faptul ca la noi ingrijorarile nu inspira deloc simpatie. Am evitat sa pun o intrebare pe care o formulez abia acum: ce fel de „pesimist" sunt eu daca n-am banuit nici o clipa ca se va ajunge la ceea ce vedem azi? Nici in comentariile mele cele mai „negativiste" n-am prevazut ca tot ce va reusi „democratia" de pe malurile Dambovitei va fi sa puna frica economica in locul fricii politice.

Tot de sarbatori am avut timp sa rasfoiesc niste volume vechi, pe care le tineam in biblioteca doar pentru a oferi moliilor o ascunzatoare mai sigura. Intre aceste volume s-a intamplat sa fie si „Marturia unei generatii" in care a fost inclus interviul dat de Liviu Rebreanu lui Felix Aderca in 1923, de unde am extras fraza citata in subtitlul acestui articol.

In 1923, cand Rebreanu avea vorbe atat de dure despre „omul politic roman", disparusera de pe scena politica si Take Ionescu, si Petre Carp, si Titu Maiorescu. Totusi, in parlamentul Romaniei mai puteau fi auzite dialoguri ca acela in care Iorga l-a intrebat pe Ionel I.C. Bratianu: „Ce-as putea invata eu de la un inginer?". La care fruntasul liberal i-a raspuns malitios: „Masura, domnule profesor, masura".

Ei bine, ce sa zicem noi daca-i comparam pe cei care se invartesc (si la propriu, si la figurat) in politica, azi, cu „imbecilii" la care se gandea Rebreanu? Ca am „progresat"? Ca „imbecilii" de-acum se ridica „deasupra meschinelor interese si intrigi de culise"? Ca in locul „barbarilor" si „anticulturalilor" din interbelic se afla oameni fini, cu frica de Dumnezeu si de lege, care pentru nimic in lume n-ar tari libertatea pe un maidan, ca sa faca din ea hoitul unei vorbe nobile?

Dar vad ca iarasi nu ma comport cum trebuie, uitand ca traim intr-o tara in care deceptiile nu au nici un rol. Si, mai ales, nu pot strica buna dispozitie a „poporului suveran".