Toti ministrii postdecembristi ai Educatiei au beneficiat initial de un capital de incredere mai mare din partea dascalimii decit Cristian Adomnitei. Si de mandatul tuturor s-a ales praful.

In frenezia numirii, audierilor si a investirii noilor ministri ai lui Tariceanu, profesorii au fost primii care s-au bucurat de remaniere. Faptul ca Mihail Hardau va pleca de la Educatie si se va intoarce la cursurile lui de Rezistenta materialelor de la Politehnica din Cluj le-a reinviat speranta. Virsta de doar 32 de ani a succesorului Cristian Adomnitei a asigurat jubilatia pe forumuri. Pina seara, „ciinii de paza" ai domeniului educational isi pusesera deja sursele in actiune si cautau deja articolele cotate ISI semnate de noul ministru. A urmat prima dezumflare. Dar tot ei s-au inmuiat apoi la gindul ca sint o multime de rectori ai unor universitati cu pretentii ce nu au facut cunostinta cu publicatiile internationale. Si, la urma urmei, publicatiile ISI nu sint o conditie suficienta pentru un manageriat de succes. Entuziasmul si-a dat insa ultima suflare in momentul in care au aflat ca Adomnitei nu e nici profesor, nici cercetator, ci vine taman de pe santierele patriei. Singura lui tangenta cu sistemul de invatamint, alta in afara de cea pe care o are orice student, a avut-o din postura de membru in Senatul Universitatii Tehnice din Iasi. Acolo a contribuit cu votul sau la cedarea vechii cantine studentesti unei societati private, unde ulterior a si coordonat lucrarile de constructii. Tot pe constructii, a anuntat deja Adomnitei, isi va concentra atentia si la Educatie. Starea scolilor si infrastructura in general reprezinta prioritatea mandatului sau. Urmeaza, in ordinea ce s-a dedus din declaratiile din Parlament, SAM-urile, respectiv scolile de arte si meserii, astfel incit sa se rezolve criza de macaragii, buldozeristi si textilisti. Abia apoi noul ministru isi va indrepta privirea si catre oameni. Cu aceasta declaratie, noul ministru si-a semnat singur actul de condamnare la critica vesnica. Putea sa mimeze pina la capat ca are habar despre procesul Bologna, avea sansa inedita de a-i recuceri pina la urma pe dascali cu scoli renovate. Si-a ratat-o singur. Iar acum, toata lumea isi ineaca din nou dezamagirea in nostalgia mandatului lui Andrei Marga sau, mai putini, al celuilalt clujean, Mircea Miclea. Desi, in mod inevitabil, datorita in mare parte conjuncturii, si de mandatul lor, cu mult trimbitatele reforme, s-a ales praful. Dar intrebarea este de ce, de fiecare data cind e vorba despre o noua numire in fruntea Educatiei si Cercetarii, se revine obsesiv la numele lui Marga. Oare invatamintul romanesc nu a reusit sa produca un alt exponent de seama si cu viziune? Sau imaginea potentialilor ministri competenti si celor ce au macar calitatea de a cunoaste sistemul este obturata de politicianisti? Raspunsul era la indemina lui Tariceanu, dar l-a omis. Iar istoria cu siguranta ii va taxa aceasta ignoranta constienta mai grav decit multe alte greseli.