Duminica seara, pe Realitatea TV, am vazut ultima editie a emisiunii „Altfel" in care Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu au discutat despre moarte. Ca de fiecare data, rolurile celor doi au fost asumate in acelasi tipic orchestral: dl Liiceanu abordind viata cu inconfundabilul sau ton grav si livresc, iar dl Plesu incercind sa-i tina piept intr-o gama colocviala si destinsa, oscilind gratios intre raftul ticsit cu carti si viata umpluta cu experiente. Nu sint deloc convins ca acest gen de format a fost optim din punctul de vedere al prizei la un anume gen de public, hai sa-i spunem sofisticat. Mi-e teama ca privitul unui dialog televizat nu e cea mai fericita formula de a participa la mintile&sufletele celor doi, solidificate intr-o intensa prietenie. Tinzi inevitabil sa tii cu dl Plesu si sa-l privesti cu oarecare raceala pe dl Liiceanu. Or, asta e putin nedrept. E evident ca primul are priceperea unui profet jovial, introduce distante fine in raport cu sine, stie cui se adreseaza, in timp ce al doilea are alura unui Cicero indignat, mormaind indispus in marginea cetatii, sfortindu-se cumva, cu minecile suflecate, sa bage o pirghie sub creierul prostilor pentru a-i ridica la nivelul marilor probleme. E aiurea sa-l vezi pe dl Liiceanu cum se avinta spre biblioteca facind exces de citat, in timp ce dl Plesu cauta sa-l tempereze amical, aducind-l spre pilda si fenomenologie cu miez. Zau, e nedreapta aceasta asezare pe scena. Dl Liiceanu merita, la rindul sau, toata atentia. Din pacate insa, dramele si dilemele Domniei sale nu sint simpatice, n-au sarm, n-au priza la public. Unii ar putea sa spuna chiar ca nu sint autentice. In orice caz, eu m-am convins: dialogul pur e cel privat. Cel public are aerul unei meditatii in reluare, al unei partide de gindit cu spectatori. E o copie a ideii de dialog. Mai bine ii citim, mai ales pe dl Liiceanu.