Pe scena Teatrului Odeon, omul care spune „Sint propria mea sotie" isi marturiseste singuratatea. Pentru politia politica, singuratatea era un delict.

In reclama spectacolului ni se spune ca vom vedea peripetiile unui travestit. Travestitul e acum o batrina destul de caraghioasa, un personaj din Berlinul anilor ’20, iesit parca din figuratia filmului „Cabaret". Un personaj aruncat de istorie in anii nazismului si ai comunismului, pus sa se descurce, sa-si adapteze propriile ciudatenii la malformatiile regimurilor traversate. Charlotte von Mahlsdorf, nascuta Lothar Berfelde, un travestit german, colectioneaza obiecte vechi si le organizeaza intr-un muzeu, incercind astfel sa refaca mediul unde s-ar fi simtit in largul ei/lui. Curiozitatea dramaturgului american o obliga sa-si reviziteze viata, ca si cum ar trece dintr-o camera in alta a muzeului, povestind episoadele reale atit de asemanatoare cu unele inventate. Sau povesteste inventii ce par verosimile?

O memorie convenabila

In aceasta ambiguitate se situeaza spectacolul regizoarei Beatrice Rancea, cu toata aparenta sa cumintenie, cu falsul sau caracter ilustrativ, ezitind in fata unei optiuni cu un raspuns cert. Un exponat din colectia de fonografe cu cilindrii de ceara si de patefoane vechi s-a transformat in marele disc (decor: Constantin Cojocaru), care invirteste viata Charlottei in timp ce ea isi aminteste ceea ce vrea si i se pare convenabil. Muzica acompaniaza armonia amintirilor unei persoane a carei identitate este rezultatul vointei proprii si nu al destinului. Discul o invirteste, elementele trecutului se structureaza in sirul de intimplari dintr-o viata, fie ea si ciudata, oferind logica si justificarile necesare supravietuirii. Actorul Mircea Constantinescu trece din starea de povestitor la cea de interpret, folosind tonalitatile indelung repetate ale ghizilor de muzeu: si-a ucis tatal, a stat in puscarie, i-a ajutat pe evrei, a organizat un bar unde petreceau si se simteau bine homosexualii Berlinului comunist; da, a avut legaturi cu Stasi doar pentru ca sa-si apere prietenii, iar pe Alfred, prietenul colectionar homosexual, l-a turnat pentru ca el a vrut sa ia totul asupra lui.

Cine minte?

Totul se leaga, desi totul e atit de ciudat cind ne raportam la rutina faptelor cunoscute, dar in vocea si comportamentul actorului e mereu un element nelinistitor, ceva care pare sa spuna ca adevarul e in alta parte. Arhivele, dosarul Stasi confirma suspiciunile: nu exista nici o urma a uciderii tatalui, relatia cu Stasi a fost mult mai sordida, prietenul n-a fost tradat in urma unei renuntari tragice, ci intr-un lung sir de rapoarte (mai mult sau mai putin benevole) despre operatiile de contrabanda cu obiecte de anticariat. Centrul dramatic al spectacolului este dialogul cu acest Alfred (Sorin Gheorghiu): toate explicatiile Charlottei palesc confruntate cu brutalitatea represiunii rezultate din colaborare. Cu mintile mai mult ratacite (ratacire jucata poate prea apasat), victima nu-l acuza in aceasta conversatie imaginara, Alfred parca isi joaca si el nebunia, pentru a evita o explicatie inutila.

Regizorii realitatii au maculat totul

Portretul supradimensionat al autorului american Doug Wright supravegheaza scena: filmul dialogului impinge subiectul. Investigatia lui Wright este minutioasa si comprehensiva in acelasi timp, decenta si precisa. Cind ar vrea sa retraga simpatia cu care isi descrie personajul, e doar nedumerit. Si atunci apare intrebarea Charlottei, provocata de neputinta de a judeca realitatea dictaturii: „V-ati trezit vreodata cu Stasi la usa?". Iar dupa aceasta bataie in usa, adevarul se ascunde undeva, in cutele limbajului conventional al actelor si in cele ale dezvinovatirii produse de durerea fiintelor vii. Vedem, de fapt, zbaterea unui om care si-a acceptat diferenta si a devenit muzeul propriilor pasiuni. Unele se vad in spectacol, altele se banuiesc, suspiciunea existentei unor falsuri este intretinuta de regie, dar uneori e creata neintentionat de ea. Multiplicind unicul personaj al piesei scrise, Beatrice Rancea confirma versiunea suspecta a Charlottei: adevarul acelei epoci ramine pina la urma ascuns teatrului, comisiilor de ancheta, actorii si regizorii realitatii au izbutit sa maculeze totul.