Ma numar printre admiratorii regelui Mihai. Pe vremea cind studiam la Paris, in primii ani ’90, mi-am ingaduit sporadice reverii monarhiste, chiar daca perspectiva era contrazisa de toate evidentele.

Pe mine ma fascina insa „personajul" regal, cu istoria sa de o tragica demnitate. Vedeam in el singura legatura vie dintre generatia mea si ceea ce fusese tara intr-o vreme nu atit fericita, cit adevarata. Pe de alta parte, intelegeam lesne ca o Curte regala in Romania proaspat devastata de comunism n-ar fi reusit sa fie mai mult decit o Curte a Miracolelor.

Nu-i de mirare ca am resimtit haituirea fostului suveran pe o sosea intunecata (si succesiva lui expulzare) ca pe una dintre barbariile care te fac sa-ti fie rusine de tine insuti si de ai tai. Asa ca m-am bucurat (cu atit mai mult) atunci cind am observat ca - la intoarcerea ce i-a fost intr-un tirziu „acordata" - prezenta regelui a electrizat, scurt si cuprinzator, vreun milion de bucuresteni. Cu ocazia acelor zile de Pasti, n-am fost probabil singurul care a crezut ca Invierea lui Hristos ar putea cuprinde si Romania.

Am regasit o comparabila stare de gratie numai in primavara lui 1999, cind Papa Ioan Paul al II-lea ne-a binecuvintat, pe dealul Patriarhiei. Experienta diplomatica mi-a oferit privilegiul de a-l intilni nemijlocit pe regele Mihai. Ma gaseam in misiune la Vatican, cind Ordinul Militar Suveran de Malta (unde eram, de asemenea, acreditat) a celebrat noua secole de existenta. In calitate de „Grand Bailly" al Ordinului, regelui Mihai i-a fost, fireste, adresata invitatia de a veni la Roma.

Pe acest fundal, secretariatul Casei Regale m-a contactat la ambasada, spre a-mi transmite cererea Majestatii sale de a fi primit, in audienta privata, la Sfintul Parinte. Am cerut „voie" de la MAE, pentru a initia demersurile cuvenite, dupa care l-am insotit pe rege, acompaniat de regina Ana, pina la biblioteca Suveranului Pontif, unde avea sa se consume intrevederea. La prinz, l-am regasit pe fostul suveran in magnificele gradini de pe colina aventina, la resedinta Marelui Maestru Andrew Bertie, unde se adunase mai toata aristocratia catolica a Europei.

Spre apus, ne-am revazut la sediul Ordinului, pe Via dei Condotti. Retras intr-un colt (dar mereu salutat cu veneratie), regele mi-a facut dintr-o data semnul discret al unei dorite apropieri. M-am conformat si am primit in mina dreapta, cu un gest patern, mica insigna ce infatiseaza Crucea Casei Regale. Daca inca o pastrez, e mai cu seama pentru ca am vazut in acel simbol un mesaj tacut despre noi toti, la mijlocul distantei dintre ce vom fi fost si ce ar trebui sa fim.

Acum citeva zile, mi-am amintit episodul relatat adineaori, in timp ce citeam interviul regelui Mihai cu un ziarist de la „New York Times". In stilul sau lapidar, fostul suveran le-a mai povestit o data americanilor cum stau lucrurile prin locurile sale de bastina. Locuri unde, desi s-a petrecut, in fine, condamnarea oficiala a comunismului, oamenii continua sa-i absoarba toxinele.

Regele a trait, in prima persoana, sinistrele scene din Parlament cind, invitat de presedintele Romaniei la sesiunea din 18 decembrie 2006, a fost huiduit, laolalta cu seful statului, pentru... simplul fapt ca exista. Imi place barbatia de care a dat iarasi dovada, suportind, mindru si nemiscat, asaltul isteric al mirlaniei extremiste. Si retin ce-a zis seara, la receptia de la Palatul Cotroceni, cind i-a multumit presedintelui pentru gestul asumat. Spunea regele ca, intrucit i-a fost dat sa traiasca o asemenea zi, se cheama ca a invins, pina la urma, hidra rosie labartata pe obrazul tarii in care a domnit odinioara.

Dupa cum stiti, deviza Casei Regale este „Nihil sine Deo" („Nimic fara Dumnezeu"). Bag de seama ca politichia locala tinde - cum ar fi zis tovarasul Ceausescu - „sa faca totul", dar fara Dumnezeu. Din opulenta atitor lideri, piosi nevoie mare, nu se poate extrage nici un strop de noblete. Se incaiera doar, fara doctrina, fara principii si, peste toate, fara bun-simt, pentru votul unei „prostimi" din care, chipurile, facem cu totii parte. Multi dintre acesti compatrioti fara meserie - sau mediocri in meseriile parasite - sint convinsi ca alegatorii, care parca „n-au de ales", au uitat definitiv icoana vechii Romanii.

Fals. Numai ca acea icoana, oropsita sub atitea straturi de vopsea parazita, va fi curatata exact cu sculele de care „majoritatatea transpartinica" a distinsului for legislativ se teme cel mai aprig: CNSAS, ANI si, desigur, DNA. Lectia regelui Mihai ne indeamna sa-i sustinem, civic si electoral, doar pe politicienii netulburati de fluxul unor asemenea „detergenti".