Ca orice baiat, am dezvoltat din copilarie o pasiune fireasca pentru avioane. Acum, ca adult care-si retraieste dupa posibilitati patimile vechi, prizez cu mare bucurie orice documentar de pe Discovery sau National Geographic care are o cit de mica tangenta cu avioanele. Mai nou, am descoperit seria „Dezastre in aer" de pe NG si ma uit cu o nedumerire continua la filmele reconstituirilor in care actorasi si figuranti joaca rolurile victimelor din avioanele care urmeaza sa se prabuseasca. De fiecare data ma intreb cum e sa faci figuratie la astfel de filmari? E un casting in urma caruia cineva din partea producatorului decide cine corespunde din punct de vedere antropometric statutului de victima intr-un accident aviatic? Exista faza aia tipica in care regizorul se ridica brusc din scaunelul lui si zice „Stop! Stop!", apoi se enerveaza si ii zice doamnei aceleia in virsta, care urmeaza sa moara, sa puna mai mult suflet in prabusirea asta. Pai, chiar asa! Stricam toata pelicula pe matale, mamaie, ca n-ai chef sa-ti arati frica de moarte si nu tipi cu suficienta deznadejde! Recunosc, ma preocupa acest lucru pentru ca am o problema cu micii anonimi ai marilor ratinguri. Ma gindesc cu compasiune la acei domni si doamne care pentru citeva zeci de roni o aplauda nebuneste pe Andreea Marin. M-am nimerit la un moment dat la poarta TVR din Strada Pangratti inaintea unei preselectii pentru aplaudaci la „Surprize, surprize…" si cred ca nu exista peisaj mai dezolant. Oameni cu chipuri lipsite de zimbet, un fel de functionari ai aplauzelor, de palmasi ai entuziasmului, asteapta cu emotie in preajma templului sa li se dea sansa de a pasi inauntru, de a aduce ofrande zeilor zilei.