Faptul ca Romania s-a situat in urma multor tari din Europa Centrala in ce priveste evolutia tranzitiei, a avut nevoie de mai multi ani pentru a-si conduce reformele structurale si se situeaza pe un loc inferior in ce priveste indicatorii nivelului de trai se datoreaza doar in parte situatiei mostenite dinainte de 1989. In mare masura, aceasta situatie se datoreaza ambiguitatilor, jumatatilor de masura si tergiversarilor in lupta impotriva inflatiei. Inflatia este pentru economie o stare febrila comparabila cu febra in organism. Daca starea febrila se prelungeste, aceasta duce la slabirea organismului.
Scaderea inflatiei pana la sub 5% arata ca economia a fost in buna masura restructurata, ca administrarea preturilor este tot mai restransa, ca monopolurile au slabit, acolo unde nu au disparut cu totul, ca s-a renuntat la instrumentele politice arbitrare. Dar tocmai renuntarea la interventionism face ca acum lupta impotriva inflatiei sa fie mai dificila, caci Banca Nationala are tot mai putine instrumente de interventie si actiunea antiinflationista trebuie sa fie preponderent legata de calitatea mediului economic, de stabilitatea acestuia.
In acest an vor aparea o seama de presiuni de natura inflationista. Unele preturi vor mai creste, in urma calendarului convenit cu Uniunea Europeana. In aceste conditii, politica antiinflationista trebuie sa fie ferma si coerenta.
Singura modalitate de tinere in frau a preturilor ramane nivelul cheltuielilor publice, prin intermediul politicii bugetare. Aceasta inseamna nu reducerea cheltuielilor, caci intr-o tara cu deficite structurale atat de mari ca Romania acest lucru nu prea e posibil, cat orientarea lor cat mai mult posibil de la cheltuieli cu salariile catre cheltuieli cu investitiile. Daca variatia salariilor in sectorul privat se poate face, pentru o crestere reala, intre nivelul inflatiei si cel, superior, indicat de cresterea productivitatii muncii, in ce priveste domeniul bugetar, nivelul de sus este dat de cresterea economica. Asadar, pentru a nu diminua, in termeni reali, salariile bugetare, cresterea acestora, pe ansamblul bugetului ar trebui sa fie intre 5% si 12%. Lucru greu de realizat daca socotim presiunile extraordinare si indreptatite ce vin de la sindicatele din educatie, din sanatate, din administratia publica. In ce priveste sectorul economic de stat, evolutia salariilor este atent monitorizata si fiecare minister prezinta MFP evolutia salariilor. Si aici lucrurile nu sunt simple deoarece exista companii care au un nivel sporit de productivitate, iar salariatii solicita, pe buna dreptate, cresterea salariilor pe masura productivitatii.
Anul trecut, Guvernul s-a tinut destul de tare, daca putem spune asa, in actiunea de stapanire a salariilor. In acest an lucrurile nu sunt simple. Pensiile vor creste oricum, deja de la 1 ianuarie au inregistrat o crestere cu 17%. Salariile profesorilor vor avea si ele o crestere semnificativa. Deja unii analisti considera ca tinta de inflatie este optimista si ca inflatia ar putea urca pana la 5,5%. Ne-am obisnuit, insa, in ultima vreme, mai ales dupa introducerea cotei unice, cu diverse profetii de acest fel care, pana acum, din fericire nu s-au adeverit. Economia insasi s-a dovedit in ultima vreme mai inteleapta decat analistii si, as indrazni sa spun, chiar decat administratorii ei.