„Asa cum iti spusei, ma scol intr-o dimineata, si, stii obiceiul meu, pui mana intai si-ntai pe «Aurora Democratica», sa vaz cum mai merge tara". (conul Leonida)

Sper sa nu mi se ia in nume de rau o mica observatie, mai degraba trista decat ironica: unii dintre fanii regimului Basescu trec, am impresia, printr-o noua faza; de „iubire furioasa", as zice. Caci oricine isi permite niste opinii critice nu mai e doar, cum ar fi normal, „o persoana care gandeste altfel". E, pur si simplu, „un inamic"!

Sincer sa fiu, „iubirea" o inteleg, desi ea are explicatii diverse, de la caz la caz. Ceea ce nu inteleg este furia. Ce anume va fi provocat-o? Si-or fi imaginand cantatorii d-lui presedinte, amenintat cu evacuarea de la Cotroceni, ca „poporului suveran" (sa admitem, de dragul principiilor, ca poporul e suveran la noi) chiar ii pasa de „sacra" Constitutiune? Daca se tem ca operatiunea pusa la cale de PSD are vreo sansa de succes, se tem degeaba, cred eu. „Poporul suveran" are alte griji si alte placeri, nu sa se uite in gura d-lui Geoana.

Cu saptesprezece ani in urma, am sarit ca ars si eu cand, pe post de Pythie fesenista, Brucan ne-a avertizat ca vom avea nevoie de vreo doua decenii pentru a „invata" democratia. Si nu regret mania mea, usor caraghioasa, de-atunci. E una dintre dovezile pe care le pot aduce ca n-am dorit sa seman unei Cassandre care vorbeste vantului. Eram superoptimist in acea perioada. Aveam, de altfel, o imagine idilica, neprihanita, a Romaniei interbelice. Nu apucasem sa citesc nici una dintre marturiile la care am avut acces mai tarziu si care mi-au distrus increderea ca ne-am straduit sa meritam norocul infaptuirii Romaniei Mari. Auzisem vag despre panamale gen „afacerea Skoda", iar povestile cu camarila regala si cu Elena Lupescu imi pareau folclor. Pe deasupra, eram convins ca libertatea ne-a deschis ireversibil calea spre normalitate. M-am numarat si eu printre naivii care au luat in serios „Piata Universitatii".

Pe vremea aceea, sperantele puse in democratie erau legate de cele trei „partide istorice". De fapt , „o minoritate" care, inainte de a fi strivita de batele minerilor, a fost strivita de „poporul suveran" in alegerile din mai ’90. Patimas fesenist, „poporul suveran" il iubea fanatic pe Ion Iliescu si ii infiera pe adversarii lui. Sau ma tradeaza memoria? Si ce s-a ales din „opozitia democratica" de-atunci? Sa recapitulam. „Lucrati" si de PD, prin Traian Basescu, si de liberali, prin Valeriu Stoica (dar si de propria lor prostie), taranistii au sucombat in ridicol si in uitare. Azi, stau intr-o debara a sondajelor, de 1 sau 2 la suta. PSDR a fost inghitit si digerat de PDSR. Nimeni nu-si mai aminteste de el. Iar PNL a produs doua categorii de politicieni: oligarhi si mercenari. Oligarhii sunt stransi azi in jurul lui Tariceanu. Mercenarii s-au dus, in cap cu Valeriu Stoica si Stolojan, la Cotroceni, sa joace rolul schizoid de „liberali" convertiti la o noua forma a fesenismului: un roz vopsit in portocaliu, reprezentat la varf de Traian Basescu.

Dar, la fel ca pe timpul fesenismului originar, logica functioneaza à la roumaine. „Poporul suveran" nu pare deranjat de faptul ca Basescu provine din „sistemul ticalosit" si din vechile structuri securistice, zic unele voci. „Hahaie" prea des? Ei si? Cand am luat noi ceva in serios? In plus, de ce-ar simpatiza „poporul suveran" un parlament plin cu indivizi dubiosi?

Sigur, daca ar depinde numai de parlament, numarul zilelor lui Traian Basescu ca sef de stat ar fi numarate. Si daca societatea romaneasca ar fi imuna la populism, n-ar fi de mirare sa devina majoritara ideea ca Traian Basescu ar fi facut mai putin rau Romaniei stand tot timpul la Golden Blitz si trecand pe la Cotroceni doar pentru a-si lua leafa. Dar cine cunoaste „necunoscutele" din starea de lehamite a „poporului suveran"? Eu, unul, n-as risca un pronostic, iar daca mi s-ar cere unul, as zice: ma indoiesc ca la un eventual referendum ar avea castig de cauza o „suspendare" decisa de un parlament cu foarte proasta reputatie. Modul nostru de a concepe democratia, presupun eu, conteaza mai mult decat bilantul ultimilor doi ani. Bilant in care mi se par evidente doar doua schimbari esentiale. Prima: din „alianta portocalie" au ramas doar zdrentele. A doua: dupa ce a stat in sala de reanimare doi ani, PSD si-a regasit tupeul obisnuit. Si nu fiindca s-ar fi curatat de pacate! A capatat glas exclusiv datorita scandalurilor provocate si intretinute de un Basescu toxic, ca personaj politic, si corupt el insusi.

Dupa parerea mea, PSD ignora un „detaliu" psihologic. Si anume faptul ca „neo-fesenismul" este tot fesenism, numai ca unul pe dos. El huleste ceea ce fesenismul adora si adora ceea ce fesenismul hulea. Proba ca Basescu e socotit de cantatorii sai la fel de „providential" ca Ion Iliescu in anii ’90.

Fireste, nu-mi imaginez vreo clipa ca adversarii lui Basescu sunt gata sa se sacrifice pe altarul democratiei si ca se agita din patriotism sa-l scoata pe „presedintele-piroman" de la Cotroceni. Dar nu ma va convinge nimeni ca Basescu nu reprezinta un dezastru. Si stiu, sper, suficienta istorie pentru a putea spune ca toate regimurile detestabile s-au balacit in complicitati.