E usor sa stabilim legatura dintre formalismul partidelor din Romania si cronica lor discreditare. Desi fiecare isi aplica o eticheta specifica, uite ca lipiciul nu rezista.

Sint sigur ca militantii ar privi revoltati nastrusnicia unui extemporal pe teme de „doctrina" si ca liderii - pesemne capabili sa indruge cite ceva - s-ar declara, pe buna dreptate, extenuati. Ce atitea „idei", cind avem atitea de facut?

Partidele sint mai intii falange de afaceri, apoi retele clientelare si abia la urma (daca mai e timp) laboratoare de solutii comunitare. Sub pretextul ca „era dogmatismului" a trecut, nici unul nu urmeaza o linie bazata pe convingeri interiorizate. Nu exista „principii", ci „interese" de moment. Chiar si cind se doteaza cu „institute de cercetari", formatiunile noastre se misca nevertebrat, asemenea molustelor. Ceea ce atirna, la scrutin, e carisma sefului. Daca dinsul farmeca „bizonul", treaba merge struna. Alegatorii exagerat de pretentiosi n-au decit sa citeasca pe Internet „programele", alcatuite de specialisti. Unii dintre autorii acestor texte, voit anonimi, se dedau la asemenea exercitii pentru bani. Altii, mai ambitiosi, poftesc vreun post ministerial (fie si intr-un „shadow cabinet"). Oricum, nimeni nu face ce scrie „la carte", asa ca drumul de la „conceptie" la „executie" ramine sinuos si prost asfaltat.

Cum sa explicam rahitismul doctrinar al politicii romanesti? Motivele difera, desi se potenteaza reciproc. Pe de o parte, clasele sociale ale Romaniei interbelice au fost complet nivelate sub compresorul totalitar. Nici in anii ’30 nu aveam, cu exceptia taranimii, categorii omogene. Si totusi, observatorul putea distinge profilul burgheziei (mari industriasi/mici intreprinzatori), chipul elitelor urbane (universitari, magistrati, artisti) sau mica „aristocratie" rurala, formata din preoti, invatatori de tara si chiaburi. Intrucit asemenea structuri au disparut, e „normal" ca partidele postcomuniste sa nu mai aiba, in realitate, pe cine „reprezenta".

Pe de alta parte, legile electorale adoptate dupa ’89 au favorizat proteismul, in detrimentul polarizarii. Formula aparent generoasa a „partidului" cu 250 de aderenti s-a dovedit a fi un dezastru atent calculat. Gata naucit de asistentialism, electoratul s-a trezit intr-o si mai grava confuzie atunci cind arena politica a fost coplesita cu fantezii onomastice, de parca delirul formelor fara fond n-ar fi fost deja suficient in administratie si economie. Peisajul social amorf si dispersia ideologica s-au combinat, in fine, cu stramoseasca perversiune a oportunismului. Numai lipsa caracterului - drapata in logica a supravietuirii - explica continuele travestiri ale politicianului de tranzitie. Ei si? Daca nimeni nu te cauta la „valori", daca opinia publica pare atit de „toleranta", cine ti-ar mai putea reprosa cariera de „traseist"? Neavind cu adevarat ce trada, oamenii politici au migrat dezinvolt de la asa-zisa „stinga" catre asa-zisa „dreapta", pina ce ne-au zapacit cu totul.

Se spune ca ierarhia bisericeasca nu prea tine cont de laicat. Iata ca nici „clasa politica" nu exceleaza cind vine vorba despre comunicarea cu mediile intelectuale, de unde si-ar putea selectiona argumentele doctrinare. O interactiune sistematica cu inteligentele acestei natiuni ar fi reusit sa defineasca directiile rationale, furnizind sistemului si resurse umane mult mai competente. Din pacate, politicienii „de meserie" se uita la intelectuali fie ca la niste competitori nesuferiti, fie ca la niste „personalitati" de salon, care dau bine pe la seminarii si sindrofii. In fond, noul „establishment" n-a depasit „curtoazia" vechii nomenclaturi comuniste care, la receptia de 23 August, le oferea „tovarasilor scriitori" o cupa de sampanie...

Iata citeva dintre situatiile care alimenteaza deopotriva frustrarea colectiva si nevoia unei schimbari de paradigma. Vom reusi, cu totii, sa provocam o asemenea mutatie fara sa ne dam foc prin piete, fara sa compromitem pacea sociala si fara sa ne facem de ris in fata celorlalte state membre ale Uniunii Europene? Sper ca da. Cum? Raspunsul nu e simplu, dat fiind ca beneficiarii prezentului sint mai numerosi, in Parlament, decit criticii sai din societatea civila. Am putea totusi avansa, daca am incuraja cooperarea dintre ONG-urile „clasice" (aparute dupa ’90) si cele de noua generatie (care si-au mutat atentia de pe monitorizarea drepturilor, pe modelarea, prin lobby, a politicilor). O atare alianta mi se pare capitala pentru declansarea evolutiilor a caror suspensie ar putea periclita calitatea integrarii in UE, chiar daca, pentru moment, PIB-ul creste si inflatia scade. Presupun ca asteptarea mea vadeste (cum ar veni) dezavantajul bunului-simt: un plus de civilitate, adica de dialog pe marginea destinului nostru comun? In ce tara ma cred? E posibil sa visez, dar nu va suparati ca insist.