Marin Mincu, sunt tinerii scriitori de azi, fata de cei care debutau in anii' 60-70, mai vanitosi, mai impulsivi, mai revendicativi?
Din 1992, cand am lansat colectia "Euridice" a editurii "Pontica", i-am debutat editorial pe foarte multi tineri (printre care Dumitru Crudu, Caius Dobrescu, Nina Vasile, Mircea Tuglea, Mugur Grosu, Adrian Urmanov, Andrei Peniuc, Mitos Micleuseanu, Herbert Ovia, Marius Parlogea si altii), iar din 8 mai 2002, am condus Cenaclul Euridice al Uniunii Scriitorilor pe care, dupa doi ani, l-am mutat la Muzeul National al Literaturii Romane, unde functioneaza si in prezent, prin bunavointa conducatorului acestei institutii, criticul Alexandru Condeescu. Ca poet si critic, inca de la inceput, m-au preocupat avatarurile poeziei romanesti, urmarindu-i evolutia de la Heliade incoace si de aceea am acceptat sa conduc Cenaclul Uniunii Scriitorilor. In studentie, am fost unul dintre membrii fondatori ai "Cenaclului Junimea" de la Facultatea de filologie din Bucuresti (condus de George Ivascu intre 1963-1967) si apoi, la Universitatea Ovidius, am fondat Cenaclul de marti (1993-1998). Am pledat pentru ceea ce se intelege, in general, printr-un "cenaclu de lucru" (eu i-am zis "profesionist"), desi unii mi-au propus recitaluri muzicale, cenaclu-spectacol, cenaclu cu intrare platita, nestiind ca eu nu sunt apt ca sa ma tin de exhibitii lejere. Mie latura spectaculara imi displace si nici nu ma pricep la ea. Nu ma simt bine decat lucrand pe text, precum un croitor lucreaza pe " stofa" clientului. Poate ca e ceva maniacal aici, dar asta e. Un cenaclu e ceva viu; nu este o jucarie mecanica; de aceea merge cand mai bine cind mai slab, in functie de competitorii de moment si de capacitatea de receptare a participantilor. Este o instanta colectiva, flexibila, dar si elitista, in care conteaza numai dialogul fertil. Daca, in zece ani, se vor alege doi-trei autori importanti, inseamna ca nu ne-am pierdut timpul degeaba. Totusi, dupa cativa ani de functionare neintrerupta (reflectata in documentele publicate pana acum sub titlul Dosarul Cenaclului Euridice), unii euridicieni au putut sa se personalizeze si sa-si limpezeasca formula, astfel ca cei mai buni au reusit sa debuteze in primii doi ani si astfel a fost posibil sa alcatuim antologia Generatia 2000 (editura Pontica, 2004), unde sunt cuprinsi 33 de poeti si 7 prozatori.
Vorbiti-mi despre cei pe care-i "pastoriti".
Acesti tineri euridicieni sunt mai "vanitosi" decat debutantii saizecisti si saptezecisti. Da, sunt mult mai mofturosi si mai pretentiosi decat eram noi la varsta lor, dar asta se explica prin schimbarea de mentalitate. Imi aduc aminte cat de recunoscator i-am fost eu profesorului Ivascu, in 1964, fiindca, dupa ce-am citit poezie in cenaclul "Junimea", m-a invitat generos sa colaborez la "Contemporanul", o revista foarte prestigioasa. Tinerii de azi sunt foarte suspiciosi si egoisti si vor sa li te dedici in intregime numai lor: sa ai rabdare enorma cu fiecare pana le descoperi talentul genuin, sa le plivesti atent textele, sa-i protejezi de ei insisi si de altii, sa-i inveti sa vorbeasca la obiect in cenaclu, sa le structurezi materia informa a volumului, sa le dai si titlul cand nu stiu sa si-l gaseasca singuri si eventual sa le publici volumul in conditii grafice exceptionale. Apoi sa le difuzezi cartile, sa te bati cu juriile literare ca sa primeasca un premiu important, sa-i recomanzi criticilor si sa scrii cu competenta despre ei, sa-i mediatizezi pe orice cale, sa-i incurajezi fratern cand, indecisi si neconvinsi de ei insisi, vor sa abandoneze cursa prea repede etc. etc. Ce sa spun? Unii chiar se supara pe mine ca n-am timp sa le stau la dispozitie si pleaca bosumflati din cenaclu.
Italia va este foarte bine definita in bio-bibliografie. Aproape mai mult decat Romania.
Foarte multi confrati m-au invidiat (si ma invidiaza) scrasnit pentru prea lungul meu "sejur" italian (douazeci de ani!), intrebandu-ma provocator cine mi-a dat mie "atatea burse" si nevoind sa accepte, in ruptul capului, ideea ca am castigat un concurs national (instituit la nivelul Ministerului de Invatamant italian, punand pe masa studii si lucrari scrise in limba italiana), in urma caruia am devenit profesor titular la Universitatea din Florenta, unde am profesat semiotica literara si literatura romana (intre 1978-1994), fiind stipendiat cu un salariu foarte bun, astfel ca am putut sa calatoresc, sa-mi cumpar carti si sa-mi intretin familia in tara. Am fost foarte sarac la inceput, in primii patru ani (1974-1978) cand eram lector la Torino, locuind la prieteni sau in pensiuni mizere si ducand o viata studenteasca (la fel ca Cioran la Paris).
In afara saraciei ce aduceri aminte aveti din perioada torineza?
In perioada torineza pe care o consider esentiala la Universitatea din Torino am urmarit cu asiduitate (aveam doar 30 de ani si puteam sa mai invat!) cursurile de semiologie literara ale profesorului D'Arco Silvio Avalle si pe acelea de filosofie si estetica ale lui Luigi Pareyson si Gianni Vattimo. Tot la Torino, in anii fierbinti ai Brigazilor Rosii, am vazut primele spectacole satirice ale lui Dario Fo (laureat al Premiului Nobel), i-am cunoscut pe Edoardo Sanguineti, Antonio Porta, Adriano Spatola si Milo De Angelis (care m-a invitat in locuinta sa din Milano ca sa-l traducem pe Ion Barbu, ale carui texte le-a si publicat apoi in revista Niebo), i-am ascultat citind pe unii Novissimi la cabaretul Voltaire si tot in acest orgolios oras piemontez (fosta capitala a Italiei) am inceput sa public studii de semiotica, numarandu-ma printre membrii fondatori ai cunoscutului Centro di ricerche semiotiche din Torino. Cunosc aproape fiecare palat din via Po si am stat de multe ori, macar pentru o clipa, in reculegere muta, in fata acelui imobil unde a innebunit marele filosof Nietzsche, dupa cum scrie pe o lapida incastrata in zidul alb. Aici si-au facut studiile Erasmus din Rotterdam, Umberto Eco si Gianni Vattimo (care mi-a fost si decan la Facultatea de litere si filosofie). Anii aceia frenetici de aggiornamento (1974-1978) au reprezentat o adevarata baie de cultura dar si o lupta acerba cu mine insumi ca sa reusesc sa scap de complexele valahe, in sens cioranian.
Ati reusit?
Cred ca da. Oricum, sper ca si cei mai inraiti adversari ai mei sa fie de acord ca a fost un pariu mai greu acesta - de a ma integra in viata universitara si in cultura italiana - decat sa stau in tara si sa public foiletoane critice in diferite reviste cu iz provincial. Recunosc ca a fost pentru mine o mare sansa sa fiu propus de Ministerul Invatamantului ca sa plec la Universitatea din Torino, in 1974, dar tot nu inteleg ura viscerala a colegilor, pentru ca, tot cam in acelasi timp, acelasi minister i-a trimis si pe Mihai Zamfir in Portugalia, pe Sorin Alexandrescu in Olanda si pe Matei Calinescu in SUA., pe care, insa, astazi, nu-i uraste nimeni, ba chiar dimpotriva.
Este de meditat asupra acestui lucru.
Cum am mai spus si in alte interviuri, evident ca am o "iubire speciala" pentru Italia: o consider a doua patrie a mea si-i doresc, ca si tarii mele, tot binele posibil. Motivul e simplu: acolo munca mea literara si universitara a fost apreciata corect si cinstit. Nici un efort al meu n-a ramas nerasplatit cum se cuvine: am fost confirmat profesor titular inaintea altora pentru ca aveam "un sacco di lavori", cum s-a exprimat profesorul D'Arco Silvio Avalle. Dupa acel concurs de titularizare din l982, unii romanisti italieni au inceput sa ma priveasca cu o obscura ostilitate, desi cu Marco Cugno si cu Roberto Scagno am colaborat fructuos. Facandu-ma cunoscut, ca universitar si semiolog, am publicat la cele mai prestigioase edituri din Italia (Bompiani, Garzanti, Rizzoli, Feltrinelli, Vallecchi, Vanni Schewiller, Bulzoni etc.), iar despre cartile semnate sau ingrijite de mine s-au scris numeroase articole, cronici si recenzii, aparute in cele mai cunoscute reviste si ziare. Am fost prezent in paginile unor reviste cunoscute si am fost "rasplatit" cu premii importante ca: Premio Internazionale Eugenio Montale (Roma, 1989), Premio Letterario Carlo Betocchi (Citta di Piombino, 1992) si Premio Nazionale di Narrativa (Bergamo, 1998). Cel mai mult ma bucura ultimul, adica ,,Premiul National pentru Roman" pe care l-am castigat in concurenta stransa cu alti patru romancieri italieni ce fusesera nominalizati odata cu mine.
Ati legat prietenii cu celebritati culturale.
In Italia, m-am simtit extraordinar si fiindca m-am bucurat de prietenia stimulativa a unor importante personalitati culturale si literare precum Umberto Eco, Gian Carlo Vigorelli, Mario Luzi, Piero Bigongiari, Maria Corti, Cesare Segre, D'Arco Silvio Avalle, Alessandro Serpieri, Rosanna Bettarini, Alfredo Giuliani, Antonio Porta, Giovanni Raboni, Giuseppe Bevilacqua, Sergio Givone, Paolo Fabbri, Gian Paolo Caprettini, Ernestina Pellegrini si altii. Cum unii dintre ei au decedat intre timp, de cate ori ma reintorc in Italia, ma simt tot mai singur si mai sarac.
Accentuez ca aceste prietenii m-au ajutat mult nu numai pentru a ma impune pe mine, in primul rand, ci pentru a face cunoscuta cultura si literatura romana.
Din pacate, cu tot efortul pe care
l-ati depus, nu s-ar spune ca ne cunosc prea bine.
Efortul meu trebuia continuat. Mi-am facut o regula nescrisa, de cand am pasit in patria literara a lui Dante, ca - de cate ori mi se va da ocazia participarii la o manifestare culturala, sa ma oblig sa citez numele a cel putin trei scriitori romani de valoare. Numele meu de scriitor nu se justifica in Italia decat alaturi de numele autorilor tradusi si publicati (Eminescu, Blaga, Ion Barbu, Mircea Eliade, Nichita Stanescu, Marin Sorescu, avangarda, poetii saizecisti, saptezecisti si optzecisti). M-am "batut" pentru ei cu inertii mult mai mari decat isi poate imagina cineva, adesea aproape umilitoare pentru un scriitor venit din Est. Azi ma intreb cum de aveam curajul sa insist atata pe langa Umberto Eco, Mario Luzi, Maria Corti sau Cesare Segre ca sa ma ajute sa-i public la mari edituri pe Eminescu sau Blaga. Am fost extrem de orgolios cand, in 1989, poetul Piero Bigongiari (candidat la Nobel) mi-a spus ca volumul I Poemi della luce (ce aparuse bilingv la editura Garzanti, sub ingrijirea mea) apartine unui mare poet, recunoscand onest ca se inspira din poetul roman atunci cand isi scrie unele poezii. Alt mare poet, Mario Luzi, n-a pregetat sa vina, in anul 2000, la Gabinetto Viesseux din Firenze pentru a-l omagia pe Eminescu, desi avea 86 de ani. Un poet mai tanar, Milo De Angelis, a afirmat intr-un interviu ca a scris un volum de poezii sub influenta lui Ion Barbu. Mario Luzi, Piero Bigongiari, Alfredo Giuliani, Maria Corti, Cesare Segre, Marino Biondi, Giorgio Luti, Ernestina Pellegrini nu s-au recuzat niciodata cand i-am solicitat sa ma sprijine, oferindu-mi colaborarea de fiecare data (prin luari de cuvant, prefete, articole si cronici despre scriitorii romani).
Ce ati sperat, revenit in tara?
Dupa revenirea in tara, in 1994, am sperat sa fiu trimis la "Institutul roman de cultura" din Venetia pentru a-mi continua munca in folosul culturii romane si, desi m-am adresat unor autoritati maxime ale statului sau culturii, nu am fost "auzit" nici de Ion Iliescu, nici de Adrian Nastase, nici de Augustin Buzura, nici de Andrei Plesu, nici de Horia Roman Patapievici... pana in prezent de absolut nimeni.
Sa inteleg ca v-ati resemnat?.
Ma resemnez, caci (la 62 de ani impliniti) ma pasc batranetea si boala, iar puterile intelectuale incep sa-mi scada... Ma gandesc doar ca se pierd contactele fertile cu editurile si cu Universitatile italiene pe care mi le creasem in 20 de ani de activitate. Imi formasem si o echipa buna de traducatori (Carlo Molinaro, Sauro Albisani, Monica Farnetti, Silvia Matessini, Giovanni Rotiroti si Fulvio Del Fabbro) intrucat - asa cum se stie - traducerile facute acasa nu le ia nimeni in seama nicaieri.
Alexander Hausvater imi spunea ca romanul Jurnalul lui Dracula pe care, de altfel, l-a dramatizat, este una dintre cele mai bune carti pe care le-a citit in ultimii ani. Ce poate spune Marin Mincu despre aceasta carte a sa?
Autorul lui Dracula nu poate spune nimic pentru ca nu se cuvine ca eu sa vorbesc despre cartile mele. Romanul Il diario di Dracula a aparut la editura Bompiani in 1992, direct in colectia "I grandi tascabili/ Romanzi e racconti", adica in cea mai populara colectie si cea mai prestigioasa in acelasi timp. Saltul direct in "I grandi tascabili" s-a datorat faptului ca romanul i-a placut foarte mult lui Cesare Segre care a scris si o succinta prefata. Daca mai adaugam ca si poetul Piero Bigongiari a semnat o postfata incitanta, reiese ca am fost norocos. Cartea a avut succes de public si de critica; din cele circa 50 de referinte se pot citi articolele cel mai importante semnate de Alfredo Giuliani, Sergio Givone, Piero Bigongiari, Cesare Segre, D'Arco Silvio Avalle, Lucio Klobas, Giuseppe Pontiggia, Renato Minore, Paolo Fabrizio Iacuzzi si Ernestina Pellegrini, traduse si inserate la sfarsitul editiei publicate de Polirom in 2004. S-au tiparit trei editii in Italia pana acum si cartea a fost nominalizata la doua premii (Premiul Bergamo in 1993 si Premiul Giuseppe Acerbi in 2005). Fiind o replica la vampirismul lui Bram Stoker, romanul meu se integreaza viziunii postmoderne, recuperand un actant titanian al Renasterii romanesti, exorcizat prin poietica violentei, specifica epocii medievale. Jurnalul lui Dracula (Polirom, 2004) este o rescriere a textului italian, intrucat romanul a fost scris direct in italiana. Din pacate, acest Dracula anticipator nu a fost descoperit si de catre publicul autohton. La asta va contribui, probabil, dramatizarea realizata de genialul om de teatru Alexander Hausvater. Sper ca aceasta punere in scena, dupa cum promite George Ivascu, sa aiba loc, in primavara a aceasta, la Theatrum mundi.
Italienii va considera scriitor bilingv. De ce?
Exista, desigur, foarte multe cazuri cand acelasi scriitor este capabil sa se exprime la fel de percutant in doua limbi. Bilingvismul este obsesia oricarui scriitor roman ce traieste mai mult timp in alt spatiu cultural. Bilingvi au fost pasoptistii, Macedonski, Panait Istrati, Tristan Tzara, Eugen Ionescu, B. Fundoianu, Emil Cioran si altii. In acest sens, am fost incurajat spontan sa scriu in italiana chiar de catre Emil Cioran pe care l-am intalnit la Paris si cu care ma aflam in corespondenta. Atrag atentia ca faptul de a fi bilingv, ca scriitor, nu este echivalent cu usurinta de vorbi o a doua limba. Este extrem de greu sa poti sa scrii in alta limba decat aceea materna. Mai precis, se poate spune ca m-am simtit bilingv cand am inceput sa visez in italiana la fel ca in romana. Asta s-a intamplat exact cand scriam la Dracula. Dar am devenit bilingv cu adevarat numai in momentul cand critica peninsulara a validat romanele mele publicate la Bompiani, integrandu-le literaturii italiene.