Ecoul incidentelor generate de interventia presedintelui Traian Basescu in Parlament, cu ocazia declaratiei sale de condamnare a comunismului, nu se va pierde mult timp. Sunt convins ca Raportul Tismaneanu, aflat la baza textului prezidential, va fi martelat pagina cu pagina, atat de opozantii politici, cat si de istoricii profesionisti. In ce ma priveste, remarc valoarea politica a textului citit de presedinte - in ciuda unor confuzii notionale - si privesc cu ingaduinta Raportul. Acesta din urma este o opera neprofesionista - din punctul de vedere al criteriilor si regulilor istoriografice -, neomogena, inegala si pe alocuri contradictorie. Este un material brut, dar din categoria etapelor de lucru ale unei lucrari de politologie finite. Domnul Tismaneanu nu a avut timpul sa aplice macar una din metodele istoriografice - sinteza intregului material sau coordonarea capitolelor, inclusiv impunerea semnaturii pentru fiecare text, sau redactarea de continut -, desi din Comisie face parte si dl. academician Alexandru Zub, specialist eminent al domeniului.
Cu toate acestea, Raportul Tismaneanu, prin initiativa si autoritatea prezidentiala, are calitatea de a expune si combate sub o umbrela oficiala cateva din tezele postdecembriste care intretin mentalitatile reziduale ale comunismului din Romania. Ea se desprinde ca extrem de importanta pentru abordarea culturala si profesionala a subiectului de acum incolo, precum si pentru protejarea valorii ideologice a Raportului, ca act asumat de natiunea romana prin intermediul presedintelui sau.
Teza existentei unei perioade faste a regimului, precum si a posibilei viabilitati a comunismului in Romania
Este unul din tronsoanele de imagine cele mai rezistente, avand un suport teoretic in subteza degradarii vietii din cauza masurilor economice aberante luate de Ceausescu numai in ultimii ani, la care se adauga deziluzia sociala generata de intarzierile si defazarile provocate de administratiile Iliescu. Raportul combate clar si cu temei aceasta teza: "Acest raport documenteaza dimensiunile si metodele represiunii din Romania comunista. Nu negam ca au existat momente mai putin crude, ca regimul a cunoscut perioade de relativa acalmie. Ele au fost insa de scurta durata si nu au schimbat datele fundamentale ale sistemului. Romania comunista a fost din prima si pana in ultima ei zi o inchisoare pentru coplesitoarea majoritate a populatiei. Ceea ce nu inseamna ca nu au existat oportunitati de mobilitate sociala prin selectie pe baza de clasa, mai ales in prima perioada, cand originea sociala proletara era legiferata, spre exemplu, drept conditie de acces in invatamantul superior. Mitul modernizarii tarii sub comunism nu rezista unei examinari profunde. Nu incape indoiala ca Romania dupa 1945 ar fi putut sa se dezvolte ca un stat democratic si pluralist, daca nu ar fi existat interventia sovietica si disponibilitatea comunistilor de a servi neconditionat interesele Kremlinului". Antiteza a fost enuntata prima data de acad. Razvan Theodorescu la intalnirea cu lucratori ai Ministerului de Interne, din 27 noiembrie 1989, care s-a desfasurat la Muzeul National de Istorie din Bucuresti: "Regii Romaniei nu au fost mai rai decat alti monarhi europeni. Sub Carol I si Carol II, Romania a cunoscut cele mai importante salturi economice si trebuie sa intelegeti ca nu putem compara la infinit realizarile economice de astazi cu cele din 1938, fara sa acceptam ca acel an a fost unul de varf pentru societatea romaneasca. Sub Ferdinand I s-a facut Marea Unire. Totodata, cand accepti principiul comparatiei, nu trebuie sa te opresti doar la statistici, la diferenta intre niste cifre ale unor epoci total diferite si sarite in timp, deoarece noi nu avem cum sa stim cum ar fi aratat Romania astazi daca nu avea loc 30 decembrie 1947".
Teza continuitatii in comunism a nationalismului romanesc creator
Este, probabil, cea mai mare crima facuta de regimul comunist impotriva natiunii romane, a carui osie istorica a fost nationalismul. Specularea sentimentului dominant nationalist al romanilor, inclusiv renasterea controlata a rusofobiei, a lovit in vulnerabilitatea cea mai dureroasa, pe care romanii puteau sa si-o vindece cu realism dupa holocaust si dupa infrangerea militara din al doilea razboi mondial. Folosirea nationalismului istoric pentru a legitima regimul comunist si personalitatea dictatorului, i-a facut pe romani sa uite realitatea apartenentei statului roman la sfera de influenta sovietica din prima clipa a ocuparii tarii si pana in august 1991, creand impresia unor desprinderi (1968, 1984 sau 1989), cu consecinte asupra modului general de interpretare a libertatii. Antiteza a fost lansata de subsemnatul in 1998: "Pentru Romania, cazul mult mai grav a fost adaptarea nationalismului la comunism. Pentru impunerea unei dogme noi, a <<socialismului constructiv>>, s-a apelat la simboluri fundamentale, legate strans de vechiul nucleu al reprezentarii, astfel incat, asa cum remarca Petre Tutea din inchisoare, individul a ajuns sa lege automat si logic valori reale (patriotism, independenta si integritate teritoriala, suveranitate, ordine sociala) de elementele artificiale si parazitare ale dogmei comuniste. Secventialitatea acestui proces mental a fost mai intai gandita de specialistii in psihologie sociala si politica ai sistemului. Primii soareci de laborator au fost cetateni sovietici; apoi epidemia a fost raspandita in tarile ocupate. Ceausescu a intervenit in acest proces doar pentru a prelua conducerea metodei in tara sa, simtind, inca de pe vremea cand la conducere se afla Gheorghiu-Dej, ca mai devreme sau mai tarziu nationalismul traditional romanesc se va opune violent comunismului sovietic. Preluarea temelor nationaliste in context comunist - asa numitul nationalism-comunist romanesc - a salvat regimul de un conflict politic timpuriu si a produs cea mai mare diversiune din era contemporana a romanilor". Pentru ca antiteza venea dinafara grupurilor elitiste, ea a fost interpretata doar ca o versiune a nationalismului rational. Astazi Raportul contine pasaje elocvente pe acest subiect: "in realitate, acest <<comunism national>> a servit prea putin poporului roman. A creat insa un sentiment de falsa euforie nationalista, precum si iluzia unei cai romanesti spre un socialism diferit de cel sovietic".
Teza vinovatiei unice a Securitatii
Este teza lansata politico-militar in decembrie 1989, pentru a salva partidul comunist - evident, pe activistii sai platiti - de la responsabilitate, indicand diversionist un vinovat unic, cat mai monstruos si antinational. Securitatea a preluat toata vinovatia regimului politic - inclusiv a celorlalte institutii ale aparatului de represiune: Justitie, Militie, Armata , teza fiind intretinuta si amplificata ulterior prin alte forme ale diversiunii. Istoricul Marius Oprea a fost primul care a atras atentia asupra erorii, enuntand adevarul de la baza actiunii Securitatii: "Activistii comunisti au fost aceia care, in genere, i-au dictat prioritatile si i-au supravegheat actiunile - si nu invers, cum s-a acreditat public in lumea postcomunista". Raportul se elibereaza benefic de orice nuanta: "Actiunile Securitatii au fost intotdeauna dirijate de partid. Aparatul politic era cel care identifica inamicul, iar Securitatea se ocupa de anihilarea acestuia".
Teza absentei legionarilor din represiunea comunista
Raportul Tismaneanu este primul document asumat oficial in care se face o reconsiderare a Miscarii legionare. Raportul arata implicit doua realitati cunoscute de istorici, dar niciodata recunoscute oficial: ca legionarii au fost principalii luptatori anticomunisti si ca, dintre toate formatiunile politice, Miscarea legionara a dat cele mai multe victime represiunii comuniste. Desi Raportul nu explica faptul ca legionarii primiti de Ana Pauker in PCR apartineau Corpului Muncitoresc Legionar - organizatie infiltrata de comunisti din ordinul lui Stalin, inca din 1936 -, cifrele statistice ale apartenentei politice a victimelor represiunii comuniste sunt elocvente. Iata cateva extrase:
"Avalansa cifrelor represiunii in lumea rurala nu se oprea aici. 4865 de tarani au fost incadrati in anii 1950-1954 in colonii si unitati de munca, ei adaugandu-li-se altor 17.212 de oameni. Pentru 1 899 de tarani (1407 fosti legionari, doi fosti taranisti, doi fosti liberali si 488 neincadrati) se fixase "loc de munca", alaturi de 1734 de persoane cu profesii diverse. Dintr-un total de 11.526 de persoane cu domiciliu obligatoriu, 1643 erau tarani".
"La 18 martie 1959 se aflau in inchisori, condamnati sau in ancheta, ori incadrati in "locuri de munca" 4625 de tarani. Conform apartenentei politice, 744 fusesera membri ai Miscarii Legionare, 270 membri ai PNT, 167 membri ai PNL, 51 in "alte partide burgheze", 241 in PCR si/sau UTC, 3152 in "diverse". In lunile urmatoare datele aveau sa sufere usoare modificari, la 30 mai 1959 gasindu-se in Gulagul romanesc 4928 de tarani. Din punct de vedere politic, 870 fusesera legionari, 320 taranisti, 219 liberali, 63 in "alte partide burgheze", 263 in PCR sau UTC, 3194 cu "diverse".
"Imediat dupa infiintarea Securitatii, la 30 august 1948, organele represive si-au intensificat actiunile de supraveghere a tuturor cultelor, prin intermediul Serviciului III din cadrul Directiei I. S-a urmarit infiltrarea Bisericilor cu informatori, iar manastirile au devenit <<obiective>> aflate cu prioritate in atentia Securitatii, fiind considerate potentiale locuri de gazduire a elementelor legionare sau din rezistenta armata. In intervalul 1948-1953 numerosi preoti, calugari si teologi ortodocsi cu manifestari ostile regimului, cu trecut legionar sau doar inventat au fost anchetati, arestati si condamnati la ani grei de inchisoare".
"Aceeasi acuza de legionarism s-a vehiculat cu precadere si cu prilejul celuilalt val de arestari care s-a produs dupa 1958. Potrivit unor istorici, tabelele cu preotii aflati in detentie intre 1959-1962 indica o preponderenta a clericilor apolitici; insa intre cei implicati politic dominau legionarii. Dar este foarte probabil ca in mai multe cazuri aceasta eticheta a fost folosita pentru a justifica arestarea, judecarea si condamnarea unor persoane incomode pentru regim sau din razbunare".
Teza disparitiei comunismului in decembrie 1989
Una dintre tezele cele mai periculoase - pentru ca se sprijina pe populism - este aceea a prabusirii si disparitiei comunismului in Romania, odata cu aparitia CFSN si cu executia lui Ceausescu. Ea incearca sa legitimeze regimul provizoriu din intervalul decembrie 1989-mai 1990 drept unul democratic, total opus comunismului, aruncand totodata intreaga vina pentru violentele de strada din ianuarie 1990, din timpul campaniei electorale si din mineriada pe seama Opozitiei. Teza incearca sa anuleze caracterul programatic al Proclamatiei de la Timisoara - cu toate slabiciunile ei doctrinare -, rostul si esenta politica a manifestatiei maraton din Piata Universitatii. Raportul arata fara echivoc ca "marile sperante din decembrie 1989 au fost insa rapid urmate de frustrari in raport cu ceea ce s-a dovedit a fi refuzul aparatului comunist si securist de a ceda puterea. Chipurile vechi au imbracat masti noi, insa comportamentele au fost prea putin diferite. Au existat asadar marile si micile regrupari nomenklaturiste, resurectia birocratiei sub forma fesenismului". Totodata, pasajele referitoare la evenimentele din decembrie 1989 - desi sunt cele mai slabe din documentul Comisiei - neaga totusi teza "revolutiei spontane" cu care isi acrediteaza Ion Iliescu legitimitatea.
Teza razbunarii penale
Nu este o aparitie de ultima ora; in campania electorala din 1990, ziarul Azi ataca manifestatia din Piata Universitatii pentru "dorinta de a-i vedea pe Ion Iliescu si pe alti lideri ai FSN in puscarie". Raportul Tismaneanu nu poate produce probe pentru un eventual proces, iar natura sa preponderent literara nu poate asigura credibilitatea si soliditatea marturiilor, inclusiv a cifrelor vehiculate, deoarece nu sunt supuse analizei istoriografice. Raportul Tismaneanu poate influenta insa maniera de abordare publica a perioadei comuniste si poate genera un proces de indepartare accelerata de mentalitatile si tezele expuse mai sus. "Condamnarea comunismului - se scrie in Raport - este astazi, mai mult ca oricand, o obligatie morala, intelectuala, politica si sociala. Statul roman democratic si pluralist poate si trebuie sa o faca. Tot astfel, cunoasterea acestor pagini intunecate si triste de istorie romaneasca a secolului douazeci este indispensabila pentru noile generatii care au dreptul sa stie in ce lume au trait parintii lor". Riscul penal ii vizeaza insa pe membrii Comisiei pentru afirmatii neverificate, date false sau folosirea in opere proprii a informatiilor incadrate in regimul secretului de stat, motiv pentru care este nevoie urgenta de revizuirea legii arhivelor.