Ion Voicu a primit de la statul roman o vioara Stradivarius in folosinta. Fiul sau e convins ca vioara a devenit obiect de familie. Madalin, incearca si cu Parcul Ioanid!

Daca Madalin Voicu ar fi vreun baiat de bulibasa care s-a trezit cu un Stradivarius de la tetea, care a adus bani cu galeata statului roman, i-as intelege logica de praduiala. Insa Voicu jr. e un muzician cunoscator al cutumelor de care se face ca a uitat, ca sa traga in proprietatea familiei un Stradivarius de patrimoniu.

Obraznicia lui Voicu jr., care vrea sa puna coada pe acest Stradivarius, il transforma dintr-un dirijor respectabil intr-un lautar care, dupa ce face cheta, iti baga si mina in buzunar sa-si ia singur cit ii mai trebuie. Argumentul pe care el il considera decisiv contra evidentei ca statul i-a dat vioara lui Ion Voicu, sa cinte la ea, fara sa i-o fi facut cadou, e ca raposatul si-a cistigat dreptul de proprietate asupra viorii prin serviciile incalculabile pe care le-a adus statului. Pentru aceste servicii, maestrul Voicu a fost platit, nu a prestat pe gratis. Si chiar daca ar fi fost asa, asta nu-l putea face pe maestru proprietarul unui obiect pe care l-a primit in gestiune. Madalin Voicu vrea sa devina proprietarul acestei viori interpretind aria calomniei, adaptata la imprejurari. Mai precis, potrivit mostenitorului, Ion Voicu si-a cistigat pe tacute dreptul de proprietar al viorii, deoarece comunistii nu l-au platit la adevarata sa valoare. Iar acest drept sfint li se contesta urmasilor sai, care sint calomniati ca niste apucatori ordinari.

Ce amnezie anticomunista la Madalin! Daca nici Ion Voicu n-a fost tinut in brate de fostul regim, cu toate privilegiile vremii, mai ramine sa acceptam ca Madalin insusi nu si-a petrecut tineretea printre fiii si fiicele inaltei nomenclaturi de partid si ca, de fapt, arunca cu pietre dupa Nicu Ceausescu, dar nu l-a vazut nimeni.

Dar amnezia antimuzicala a lui Madalin o bate de la distanta pe cea dintii. Dirijorul cu acest nume stie ca exista in lumea muzicii clasice o traditie, pe care n-a inaugurat-o Romania comunista, de a incredinta temporar mari viori unor mari interpreti. Madalin Voicu se pare ca a uitat, dinadins sau fiindca si-a autoindus treptat o schimbare de raporturi identitare cu propriul sau trecut, ca un Stradivarius sau un Amati care apartine unei institutii particulare sau statului e incredintat violonistului care il merita, numai atit timp cit il merita, nu ca sa stea de zece ani in seiful unei fundatii comemorative. Delicatetea statului roman, de a nu lua vioara inapoi dupa moartea lui Ion Voicu, pentru a o incredinta altui violonist care s-o puna in valoare, nu inseamna sub nici o forma ca vioara poate trece in proprietatea urmasilor sai. Singura proprietate a lui Madalin Voicu e bagheta lui de dirijor, cu care se poate scobi si in dinti, daca are chef. Stradivariusul pe care l-a confiscat abuziv e caz de pirnaie, daca Madalin persista.